Liniștea se așază în odaie, 
ca o tablă gravată în piatră, 
pe care un greiere 
înscrie pe ea, cu picioarele sale firave, 
un ritm ludic. 

Cu ochii obosiți, 
bătrâna caută condeiul cel nevăzut, 
pe care greierele l-ar fi putut întrebuința, 
pentru a-și rosti cântarea,
dar, în locul instrumentului, 
ea nu găsește decât glasul vibrant al micii vietăți.

Vechiul ornic, 
un paznic al timpului, 
cu brațe lungi de bronz, 
lovește neîncetat în perete, 
dorind parcă să oprească fluxul vremii, care, 
fără milă, 
răpește vigoarea țăranilor din aceste locuri asprite de ani.

O! ce n-ar da bătrâna să pună mâna pe fusul vremii, 
să apuce șirul clipelor pierdute, care nu se mai întorc, 
nici călare, nici pe jos, pentru a reînvia vatra satului, 
acum înnegrită de fumul greoi al iernilor, 
când neaua se topește în fugă;
dar nu-i stă în fire să cugete astfel, 
căci prinsă e de tors 
și, ronțăind câteva boabe de porumb, 
coapte pe soba caldă, 
ea uită de trecerea timpului. 

Oricine ar privi prin gaura cheii 
ar zări bătrâna topită de veghere, 
o pată de stambă, în care se încurcă motanul.

Cu vătraiul în mână, 
ea scormonește în jar, 
sperând că o scânteie, 
născută din foc, 
ar vesti sosirea unui oaspete. 

Amurgul, 
zeul tăcut al fiecărei seri,
își cerne cenușa de raze arse;
prin sita aceasta, 
bătrâna își vede viața, 
ca pe niște ochiuri de baltă, din care
memoria, barză înfometată, 
ciugulește fragmente prețioase ale unui timp
ce nu mai e.