Într-un timp, 
când zeii înălțau lumi 
și câmpurile verzi se întindeau ca mantii divine peste dealuri, 
Raiul însuși își găsise adăpost în Cleanov. 
Iarba moale se întindea peste coline, 
asemenea unui suflu plin de șiretenie, 
din pieptul unui zeu ludic.

Pe aceste meleaguri, 
ne purtau pașii spre Valea Crucii, 
liniștiți și fără griji, 
datorită semnalului de la telefon, 
până atunci pierdut 
printre tufele ce însoțeau drumul, 
acum pulsa fără întrerupere. 

Ne-am oprit lângă fântâna din vale, 
unde un guguștiuc posac găsise răgaz înaintea noastră. 
Cumpăna 
înclina spre dreapta, sub povara cântecului 
ce vibra în văzduh.

Deodată, ai fugit de lângă mine,
către un mănunchi de busuioc parfumat, 
ca o nimfă zglobie. 

„Stai!” ți-am strigat, cu sete arzătoare în glas, 
„N-am cană din care să beau. 
Dă-mi apă din buzele tale”. 
Dar tu, cu o prefăcută cruzime, 
mi-ai făcut semn că „Nu!” și ai râs cristalin, 
alergând iarăși, 
de parcă însăși Artemis te-ar fi îndemnat.

Nu ți-ai închipuit 
că te pot ajunge, 
dar ambiția mi-a dat aripi și, într-o clipă, 
ți-am pus piedică, 
trântindu-te în iarbă. 
Cu fruntea izbită de astre, 
mi te văietai: „O, ce stele verzi văd!”

„Nu te teme”, îți spuneam, cu meșteșug de orator, 
„singurul obstacol care te-ar fi putut răni 
ar fi fost coceanul sau floarea-soarelui, 
dar și acestea te-au cruțat!”. 

Arătându-mi cotul julit, 
mi-ai șoptit cu un glas plin de plângere: 
„Privește ce am făcut!”

Într-un avânt de îngrijorare, 
m-am aplecat să văd rana, 
dar tu, cu vicleșug și veselie, 
m-ai gâdilat: „Ia să văd acum, unde vei fugi?” 

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, 
nici până în ziua de astăzi, 
când, tolănit în jilțul meu pe terasă, 
aud boii fermei, 
lovindu-și coarnele aurite de zăvoare, 
ca niște creaturi, pline de măreție.