Drumul nostru se îndrepta spre Valea Crucii, 
într-o destindere senină, 
liberați de greutatea semnalului care până atunci se pierdea
printre tufișurile de pe marginea drumului, 
acum părea că ne urmează ca un câine credincios.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
unde un guguștiuc posac stătea contemplativ, 
cu aripile pline de umbre. 
Cumpăna fântânii, 
înclinată ușor spre dreapta, 
scârțâia sub pasăre. 

Deodată, ai fugit, 
ai luat-o la goană ca o zână zburdalnică, 
spre un mănunchi de busuioc înmiresmat. 
„Stai!”, am strigat după tine, 
„Mi-e sete. Nu am cană să beau, 
dă-mi apă rece din pumni”. 
Dar tu, cu un râs vesel și strălucitor, 
nu m-ai ajutat... Mi-ai făcut semn să te urmez, 
apoi ai dispărut în lan.

Impulsionat de un foc interior, 
te-am ajuns din urmă. 
Te-am trântit în iarba cea moale și verde, 
de parcă ți-aș fi dat brânci într-un ocean de smarald.

M-am aplecat îngrijorat, să văd ce ai suferit...
Cu o mișcare bruscă, 
m-ai tras mai aproape de tine, gâdilându-mă: 
„Unde te duci? Cum vei scăpa?” 
și te-ai agățat de mine; nici până astăzi, 
nu mi-ai mai dat drumul, 
când, tolănit pe terasă, 
număr boii, 
ale căror coarne aurite cad la porțile timpului.