Julitură falsă (Variantă, 2)

Drumul nostru se îndrepta spre Valea Crucii, 
într-o destindere senină,
liberați de greutatea semnalului care până atunci se pierdea
printre tufișurile de pe marginea drumului,
acum părea că ne urmează ca un câine credincios.

Ne-am oprit lângă o fântână,
unde un guguștiuc posac stătea contemplativ,
cu aripile pline de umbre.
Cumpăna fântânii,
înclinată ușor spre dreapta,
scârțâia sub pasăre.

Deodată, ai fugit,
ai luat-o la goană ca o zână zburdalnică,
spre un mănunchi de busuioc înmiresmat.
„Stai!”, am strigat după tine,
„Mi-e sete. Nu am cană să beau,
dă-mi apă rece din pumni”.
Dar tu, cu un râs vesel și strălucitor,
nu m-ai ajutat... Mi-ai făcut semn să te urmez,
apoi ai dispărut în lan.

Impulsionat de un foc interior,
te-am ajuns din urmă.
Te-am trântit în iarba cea moale și verde,
de parcă ți-aș fi dat brânci într-un ocean de smarald.

M-am aplecat îngrijorat, să văd ce ai suferit...
Cu o mișcare bruscă,
m-ai tras mai aproape de tine, gâdilându-mă:
„Unde te duci? Cum vei scăpa?”
și te-ai agățat de mine; nici până astăzi,
nu mi-ai mai dat drumul,
când, tolănit pe terasă,
număr boii,
ale căror coarne aurite cad la porțile timpului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *