O, muză, spune-mi povestea lui Diogene, 
cel care sfida legea muritorilor și, 
cu o lampă în mână, cutreiera cetatea! 

Cetățenii Atenei strigau: 
„Diogene, treci tu pe cântar!", 
dar el, cu dispreț în privire 
și înțelepciune adâncă, 
răspunse: 
„Nu de cântar e vorba, cetățeni...
Lumina care pâlpâie în lampă, 
din cugetul meu a fost aprinsă, 
scânteia fiind născută din izbitura cu zidul ignoranței; 
ea crește și reflectă, 
fără vicleșug și zgomot, 
lumina duhului meu, prin cetatea adormită”.

Auzind acestea, 
cetățenii răspunseră: 
„Te înțelegem, Diogene, 
dar face o probă, să ne arăți. 
Urcă-te într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece lumina ta în obiect”. 
Și astfel, 
în ochii celor adunați, 
Diogene urcă pe stâlpul de aramă.

Dar, vai! înainte ca istoria să-și facă jocul, 
mulțimile încep a râde, 
fără a aștepta dovada. 
Nu căutau să vadă înțelepciunea, 
ci doar să-l prindă pe filosof într-o postură ridicolă, 
să transmită lumii că Diogene pe stâlp s-a urcat 
și strigă ferm: 
„Străini de lege, 
eu pot să insuflu lumină fitilurilor uscate 
și minților voastre! Nu vă depărtați, priviți: 
deșurubez luna de pe boltă și o aduc în casele voastre”.

O, ce vremuri erau acelea, 
când lumea era naivă și rea, 
neînțelegând glasul adevărului! 
Cei de față au recunoscut: 
„Da, luna strălucește în vila mea”, 
iar Diogene, 
cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de această probă, 
coborî de pe stâlp și, cu pași grei, 
porni din nou pe străzile Atenei, 
preocupat doar de nevoia zadarnică 
de a se fi supus reacției unui fitil...

„Diogene, treci tu pe cântar”...
„Nu de cântar e vorba, cetățene, ci de felinar! 
Lumina pâlpâind în lampă, 
de la cugetul meu este aprinsă, 
pe care l-am izbit de zidul ignoranței, 
de la acea scânteie temeinică s-a pornit 
și e proporțională cu tot ceea ce în suflet port, 
fără șiretenie și zgomot; duc prin cetatea adormită. 
lumina duhului meu”.

„Te înțelegem, dar face o probă să ne arăți! 
Urcă într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece din tine lumina în obiect”.

Așa, în ochii martorilor, Diogene a urcat...
„Ha! Ha! Ha!”, au râs toți, 
fără a aștepta momentul confirmării. 
Pe ei mai mult îi interesa să-l ia în râs pe filosof
și apoi să transmită lumii că Diogene s-a urcat pe stâlp 
și s-a apucat de urlat:
„Străini de lege!”, 
într-adevăr le strigă, 
„eu pot să insuflu lumină fitilului uscat și minților voastre. 
Nu vă depărtați, priviți: deșurubez luna de pe boltă 
(între timp, se înserase) și o instalez în case”.

„Da”, au confirmat toți cei de față:
„luna strălucește în vile”...

El, cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de proba aceasta, 
s-a dat jos de pe stâlp 
și a pornit agale, din nou, pe străzi, 
preocupat numai de capcana în care picase, 
de a se fi supus inutil reacției unui fitil.  

O, muză, spune-mi cum, 
sub ramuri înflorite, 
ne aflam noi, 
ciugulind, ca două păsări, 
dramuri de fericire din inimi aprinse. 

Pomul ales străjer ne era martor mut, 
iar noi ne îndemnam unul pe altul să ne ascultăm pulsul, 
care bătea într-un singur ritm, asemenea valurilor mării 
care se-nalță și se prăvălesc laolaltă.

Ce aș fi fost eu fără tine? 
Aceasta m-ai întrebat, 
cu vorbe dulci, 
ca mierea din stupii zeilor. 

Ne-am fi dus traiul, 
precum niște sihaștri în chilii ascunse, 
unde șirul clipelor s-ar fi strâns încet, 
pe un fus nevăzut. 
Dar cine torcea acest fir al sorții? 
Oare vreun zeu, 
conștient de menirea noastră, 
țesea momentele de cunoștință? 
Sau, poate, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit și a fost dezarmat de vastitatea 
a ceea ce mâna lui a declanșat,
în clipa când destinul i-a fost dezvăluit?

Este greu de spus, 
dar astăzi, 
ne bucurăm de verdele cetinilor 
și de întâlniri fastuoase, 
ascunse de ochii lumii...

Împiedicați în florile din pom, 
pe care-l alesesem străjerul nostru, 
ca două păsări ciuguleam câte un dram din inimi, fericirea. 

Ne îndemnam unul pe altul 
să ne ascultăm în piepturi pulsul, 
care bătea la fel... 

„Ce aș fi fost eu fără tine? Nici nu știai!”, 
mi-ai spus...

Stăteam în vieți, 
ca în niște chilii vechi, prin care fusul vremii 
se auzea încet. 
Cine-l torcea oare cunoștea momentul cunoștinței sau, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit, când a vibrat menirea?
E greu de confirmat! 
Dar azi, indiferent de împrejurare, 
a ceea ce în existență ni s-a schimbat profund, 
ne bucurăm de cetini și de raze, precum și de întâlniri, 
pe ascuns...