O, muză, spune-mi povestea lui Diogene, 
cel care sfida legea muritorilor și, 
cu o lampă în mână, cutreiera cetatea! 

Cetățenii Atenei strigau: 
„Diogene, treci tu pe cântar!", 
dar el, cu dispreț în privire 
și înțelepciune adâncă, 
răspunse: 
„Nu de cântar e vorba, cetățeni...
Lumina care pâlpâie în lampă, 
din cugetul meu a fost aprinsă, 
scânteia fiind născută din izbitura cu zidul ignoranței; 
ea crește și reflectă, 
fără vicleșug și zgomot, 
lumina duhului meu, prin cetatea adormită”.

Auzind acestea, 
cetățenii răspunseră: 
„Te înțelegem, Diogene, 
dar face o probă, să ne arăți. 
Urcă-te într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece lumina ta în obiect”. 
Și astfel, 
în ochii celor adunați, 
Diogene urcă pe stâlpul de aramă.

Dar, vai! înainte ca istoria să-și facă jocul, 
mulțimile încep a râde, 
fără a aștepta dovada. 
Nu căutau să vadă înțelepciunea, 
ci doar să-l prindă pe filosof într-o postură ridicolă, 
să transmită lumii că Diogene pe stâlp s-a urcat 
și strigă ferm: 
„Străini de lege, 
eu pot să insuflu lumină fitilurilor uscate 
și minților voastre! Nu vă depărtați, priviți: 
deșurubez luna de pe boltă și o aduc în casele voastre”.

O, ce vremuri erau acelea, 
când lumea era naivă și rea, 
neînțelegând glasul adevărului! 
Cei de față au recunoscut: 
„Da, luna strălucește în vila mea”, 
iar Diogene, 
cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de această probă, 
coborî de pe stâlp și, cu pași grei, 
porni din nou pe străzile Atenei, 
preocupat doar de nevoia zadarnică 
de a se fi supus reacției unui fitil...