Împiedicați în florile din pom, 
pe care-l alesesem străjerul nostru, 
ca două păsări ciuguleam câte un dram din inimi, fericirea. 

Ne îndemnam unul pe altul 
să ne ascultăm în piepturi pulsul, 
care bătea la fel... 

„Ce aș fi fost eu fără tine? Nici nu știai!”, 
mi-ai spus...

Stăteam în vieți, 
ca în niște chilii vechi, prin care fusul vremii 
se auzea încet. 
Cine-l torcea oare cunoștea momentul cunoștinței sau, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit, când a vibrat menirea?
E greu de confirmat! 
Dar azi, indiferent de împrejurare, 
a ceea ce în existență ni s-a schimbat profund, 
ne bucurăm de cetini și de raze, precum și de întâlniri, 
pe ascuns...