O, cum mă apasă absența ta, povară ce-mi rănește inima,
Precum trenul care pe șine așteaptă, fără vlagă să-și reia calea.
Când tu nu ești, parcă întunericul mă înfășoară, 
Sufletul mi-l strivește.

Faust, acela care și-a vândut sufletul înjositului înger,
Trăia în desfătare, cerând clipei să rămână în veci neschimbată,
Pe aceeași planetă ca a noastră, găsise un sens plin de dorințe,
Fără alt dar, decât un pact devastator, ce-l umbrea cu perene suferințe.

El știa că, dincolo de lumea aceasta, nu va mai avea nimic,
Nici sărutările iubitei, nici alinare.
La judecata finală, doar un suflet amintirile faptelor îi va purta
Și focul păcatului va îndura.

Dar eu, cel care nu mă vând, mai am o speranță,
Să caut în această viață doar ceasurile când ne întâlnim,
Fericirea mea stă în acele momente, o comoară prețioasă,
Când te regăsesc pe tine, iubita mea.

O, cântă-mi, Muză, 
despre suferința celui care-și poartă 
singurătatea ca pe un jug greu. 

Faust, 
acel muritor care și-a vândut sufletul îngerului căzut, 
iată, pe aceeași lume ca noi, 
și-a trăit viața în plinătatea ei, 
fără alt dar, decât un pact.

Dar Faust
știa că,
dincolo de tărâmul acesta, 
el nu va avea nimic din ce cunoaște acum 
și nici vreun loc pământesc, 
unde tristețea să-i fie alungată de sărutările celei iubite.

Când va fi judecat, 
va îndura doar prin suflul său focul păcatului...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, 
doar acele zile, 
în care să te întâlnesc, 
mângâierea inimii mele.

O, pentru mine, 
momentul absenței tale este greu de dus, 
el însuși pe sine se suportă cu dificultate; 
stă ca trenul pe șine 
și i se pare a nu avea energie 
să-și pornească structura mai departe, 
când nu are în vagoane întâlnirile noastre, ca niște lumini.

Faust, deși vândut îngerului decăzut, 
se bucura de tot ceea ce inima îi poftea 
și-i spunea clipei să rămână pe loc; atât de mult, 
pe aceeași planetă ca a noastră, 
îi plăcea să trăiască 
și nu avea nimic în plus față de noi, 
decât un pact devastator, 
care-l mai amenința, uneori, cu perenitatea chinuitoare.

Dar el, Faust, știa că, 
pe lumea cealaltă, 
nu mai are nimic din alcătuirea actuală 
și niciun context, 
în care tristețea să-i fie alungată de sărutări, 
îndreptate spre ființa cea dragă...

Ceea ce, la judecata de apoi, 
îl va reprezenta, 
un suflet supus amintirii faptelor, 
îi va fi străin, 
fiindcă nu va atrage după el 
mulțumirea firii cu strălucirea iubirii 
și Faust nu va îndura cu totul focul pentru păcat,
numai prin duhul insuflat 
(de către divinitate, la naștere)...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, doar ceasurile 
în care să te întâlnesc, 
fericite pentru mine.