„Dă-te jos de pe cal!
să văd cum îți șade, în peisaj” - m-ai mințit tandru...
Te-am ascultat...
Imediat ce mi-am retras talpa din scara șeii,
ai dat bice bidiviului și pe-acolo ți-a fost drumul!
M-ai lăsat în urmă...
Până la castel,
aveam atâta cale de bătut,
încât, în previziunea mea,
porțile păreau un punct.
Am început să merg prin soare, destul de furios:
„am supărat-o cu vorbele, cu intenția de-a o iubi,
pe covorul de flori?”.
Mi-am adus aminte de Alexandru cel Mare,
care a refuzat apa din cupa regală, prin deșert,
pentru a potoli setea unui supus muribund...
De data aceasta,
eram picătura care speriam arșița,
cu ardoarea de a escalada zidul castelului
și cât mai repede, pentru a pune lucrurile la punct!
„Da, m-ai întâmpinat, de parcă m-ai fi auzit: pune-le!”.
„Păi, lada cu zestre, în dreptul ferestrei”...
„Aha! Să sară copiii de pe ea!” - m-ai ironizat,
în vreme ce eu mă înșurubam, în soarele împăciuirii,
ca smaraldul, în aurul verighetei.