Într-o limbă înnobilată de glasurile vechilor aheeni, 
povestea ar putea suna astfel:

Plecatu-s-a el din șa, 
la rugămintea meșteșugită a prințesei, 
dorind a-l vedea cum se potrivește cu ținutul, 
„ca săgeata cu arcul!” - a observat ea, a râs 
și a dat bice bidiviului. 

Mai târziu, cavalerul evoca:
„Am ascultat cuvintele-i dulci 
și mi-am retras piciorul din scara șeii, 
dar pe dată ce făcui aceasta, 
ea învârti hățurile cu iuțeală 
și-și zori bidiviul pe cale îndepărtată.

Mă lăsă în urma-i, pustiit de dor și năuc. 
Până la mărețul castel, 
aveam drum lung de străbătut, 
iar porțile se vedeau 
doar ca un punct îndepărtat pe orizontul întins. 
Am început a păși sub soarele dogoritor, 
cu inima grea și apăsată, 
întrebându-mă dacă vorbele mele au mâhnit-o.

Îmi amintii atunci de marele Alexandru, 
cuceritorul lumii, care, străbătând deșertul, 
ars de sete, refuză apa, preferând să potolească
mai întâi setea unui supus devotat.

Din câte observați, 
prințesei i-am lăsat și eu prilejul  
de a mă vedea arc încordat, 
gata să trag cu întregul ținut în cosmos”.