Traversez câmpul... 
Posibilități de popas sunt în jur, 
însă aride, ca în Sahara. 
În spatele unor pomi, 
încovoiați de vreme și de șezutul pescarilor,
dibuisem lacul.

Ca un armăsar alb, 
drumul își bate singur calea.
Undeva, într-un loc, a lovit mai tare în pământ,
cu potcoava și adâncitura amintește de moment.

Ochii mei caută măreția lacului 
și nu regăsesc decât o bătrână, care, ce sa vezi? 
Își pusese scaunul în apă, lângă mal și se răcorea. 

Din Trabantul galben, 
pe care-l aduce până la începutul umbrei de la pom, 
sare și bătrânul, cu slipul strâmb; 
se pomenește în sine un Romeo, 
care nu-și mai știe anii... 

După agresivitatea parcării, 
spui că își apără cu spada, cartonul mașinii, consoarta, 
care nu are treabă: dă și cu mâinile prin apă, se bălăcește.

Altfel nu au cum să-și piardă vremea, care i-a uitat, 
într-o anumită rutină: jucării defecte, 
care s-ar ține de mână, 
dar îi oprește prezența mea, 
na!
 
Ei tot cred că malul acesta le aparține 
și nu mai are nimeni voie să-l ocupe.
Să-l fi cumpărat, cândva, 
nu să irite și pe alții! 

Au lăsat o viață să treacă pe lângă ei, 
ca apa și acum se pretind stăpâni 
pe ce nu pot fi...