Traversez câmpul 
și văd că opțiunile de popas 
sunt mai rare decât ploaia în Sahara. 

Ah! pomii aceia, 
gârboviți sub greutatea timpului 
și a pescarilor obosiți, 
maschează lacul...

Drumul, 
asemenea unui armăsar alb, 
undeva, a dat cu potcoava atât de tare în pământ,
încât a lăsat o amintire adâncă, 
pentru posteritate, evident.

Îmi ridic ochii înspre măreția lacului și ce văd? 
O bătrână așezată pe un scaun în apă, 
trăind visul unei vacanțe tropicale, fără pașaport.

Din Trabantul galben, 
căruia i se asortează decorul retro, 
sare bătrânul. Poartă un slip strâmb 
și are aerul unui Romeo, 
care și-a uitat chitara. 

Așa își petrec ei timpul, 
jucării stricate într-o rutină, 
parcă ar vrea să se țină de mână, 
dar prezența mea îi stânjenește.

Ei par convinși că malul acesta le aparține. 
Numai să nu irite restul lumii!

Au lăsat o viață întreagă 
să treacă pe lângă ei ca apa, 
iar acum pretind 
că sunt stăpâni pe ceea ce nu pot fi niciodată...