Privirea ta
s-a înălțat în văzduh, 
strălucind ca aurul sub mâinile bijutierului. 

Un cântec de pasăre a străbătut cerul, 
amestecându-se 
cu vârtejul neobosit al gândurilor noastre. 

Înaintea mea, 
eu ne-am văzut pe noi, 
umblând asemenea focului,
care-și hrănește flacăra din suflul vântului.

Eram acel foc, 
despre care filozofii antici au discutat îndelung, 
dezbătând de ce se avântă mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele. 

Într-o glumă, 
aș fi grăit către Platon, 
că pentru noi, cei de acum, 
flacăra își ridică fruntea 
să ne vadă cu ochii de jar.

Dar noi suntem focul, 
născut din bătăile inimii noastre, 
cum ar putea el să fie un dar al istoriilor? 

Privirea ta strălucea în aer, 
ca bronzul încins în topitoriile fierbinți
și cântecul păsărilor răsuna dulce, 
tulburând curgerea gândurilor noastre,
un râu de idei care ne învăluia, 
asemenea unei mantii divine.

Noi înșine eram acel foc sacru, 
care a stârnit dezbateri printre filosofii antici:
de ce tinde mereu să se înalțe către ceruri, 
acolo unde îngerii se descalță,
lăsând în urmă tărâmurile pământești, 
pentru înălțimi sublime?

În glumă, 
i-aș fi șoptit lui Platon
că, pentru noi, cei care stăm acum, 
îmbrățișați pe malul lacului,
flacăra se înălța deasupra timpului, 
traversând epocile, să ne lumineze sufletele.

Dar acest foc
este din inimile noastre născut,
cum ar putea veni  
din legendele vechilor ere?

„Umbra ideii dragostei voastre, cândva în cer,
se oglindea pe pământul altor vremuri”,
astfel ar fi rostit filosoful din grădinile lui Akademos, 
înțelept și pătrunzător...

Privirea ta s-a materializat în aer, 
ca bronzul în topitorii. 
Un cântec de pasăre a interferat cu fluxul, 
care purta gânduri. 

Noi înșine eram acel foc, 
despre care au dezbătut îndelung filosofii antici, 
de ce tinde mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele, 
pentru a pluti în eterul rece...

În glumă, i-aș fi spus lui Platon, 
care tot investiga un sens al presupusei taine, 
că, pentru noi, cei de acum, strânși în brațe, 
pe mal, 
flacăra se înalță, peste epoci, să ne vadă.

Dar focul acesta, 
umblând după oxigen, 
aparține propriilor noastre inimi, 
cum ar putea să vină din istorii? 

„Umbra din cer a ideii despre voi 
se preumbla pe atunci, pe pământul altei ere”, 
pare a se fi auzit glasul filosofului din Akademos...

(Va urma)