Privirea ta strălucea în aer, 
ca bronzul încins în topitoriile fierbinți
și cântecul păsărilor răsuna dulce, 
tulburând curgerea gândurilor noastre,
un râu de idei care ne învăluia, 
asemenea unei mantii divine.

Noi înșine eram acel foc sacru, 
care a stârnit dezbateri printre filosofii antici:
de ce tinde mereu să se înalțe către ceruri, 
acolo unde îngerii se descalță,
lăsând în urmă tărâmurile pământești, 
pentru înălțimi sublime?

În glumă, 
i-aș fi șoptit lui Platon
că, pentru noi, cei care stăm acum, 
îmbrățișați pe malul lacului,
flacăra se înălța deasupra timpului, 
traversând epocile, să ne lumineze sufletele.

Dar acest foc
este din inimile noastre născut,
cum ar putea veni  
din legendele vechilor ere?

„Umbra ideii dragostei voastre, cândva în cer,
se oglindea pe pământul altor vremuri”,
astfel ar fi rostit filosoful din grădinile lui Akademos, 
înțelept și pătrunzător...