Privirea ta
s-a înălțat în văzduh, 
strălucind ca aurul sub mâinile bijutierului. 

Un cântec de pasăre a străbătut cerul, 
amestecându-se 
cu vârtejul neobosit al gândurilor noastre. 

Înaintea mea, 
eu ne-am văzut pe noi, 
umblând asemenea focului,
care-și hrănește flacăra din suflul vântului.

Eram acel foc, 
despre care filozofii antici au discutat îndelung, 
dezbătând de ce se avântă mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele. 

Într-o glumă, 
aș fi grăit către Platon, 
că pentru noi, cei de acum, 
flacăra își ridică fruntea 
să ne vadă cu ochii de jar.

Dar noi suntem focul, 
născut din bătăile inimii noastre, 
cum ar putea el să fie un dar al istoriilor?