Mă pierd în ochii tăi, atent, ca într-un labirint de oglinzi... Caut să mă văd pe mine, cel care stă pe scaunul din fața ta, rătăcit în irișii tăi adânci, dar tot ce descopăr este o pată verde, a cămășii mele.
Pleoapa ta s-a închis ușor peste mine, cel oglindit și, din reflex, brațele mi s-au ridicat să atenueze căderea, dar cine eram eu, în acea clipă? Cel care te privea sau cel divizat de lumina ochilor tăi?
Eram unul împotriva a doi... Probabil cel din ochiul stâng îți simțea inima mai aproape, ca un spectator ce ocupă primul rând la un concert.
„Ce se întâmplă cu tine?” mă întrebi. „Încerc doar să mă regăsesc... Nu-i vorba de tine!” îngân încet, ascunzându-mă de suspiciunea ta.
Dar pe măsură ce-mi găseam cuvintele, scaunul s-a prăbușit și am căzut din ochiul tău drept; poate că acolo eram mai stângaci...
Îmi zâmbești... Cei doi din oglindire s-au răzvrătit, i-am văzut cum se ridică, apropiindu-se cu sorcova în mână, dar tu, deja cuprinsă de alt gând, ți-ai îndreptat privirea spre vitrina cu articole de iarnă, la reducere.
Vreau să văd cum mă reflectă ochii tăi pe mine, cel așezat pe scaun înaintea ta, căutându-mă pe mine însumi în irișii tăi, dar nu zăresc decât o pată albastră, cămașa mea întinând imaginea.
Am simțit pleoapa ta, când s-a închis peste mine, cel din oglindire și, în acel moment, mâinile mi s-au ridicat instinctiv, ca să nu fiu prins sub greutatea ei.
Dar cine eram eu, cu adevărat? Cel care mă priveam din afară sau cel însușit de ochii tăi?
Eram unul împotriva celor doi reflectați și nu știam care dintre noi primește mai multă iubire. Poate cel din ochiul stâng - inima fiindu-i mai aproape - , căruia îi fac un semn: „Bătăile inimii ei sunt ca o simfonie?”.
„Ce este cu tine?” îți aud glasul. „Mă verific pe mine însumi... Nu e vorba de tine!”, răspund încet, temător să nu fiu descoperit.
În timp ce vorbeam, scaunul, mișcat de mesaj, s-a răsturnat și eu am căzut din ochiul drept; poate acolo eram mai nătâng.
Îmi dăruiești un sărut în grabă, dar cei doi, răzvrătiți în reflexie, se ridică și vin spre mine, ca să mă confrunte.
Nepăsătoare față de războiul meu intern, privirea ta rătăcește către vitrina cu articole de iarnă, atrăgătoare prin prețul redus.
Mă uit în ochii tăi atât de atent... Vreau să văd cum ei mă reflectă pe mine, cel care stau pe scaun în fața ta, eu mă caut pe mine însumi în irișii tăi și nu par decât o pată albastră - culoarea cămășii mele mă întinează.
Am simțit pleoapa, când ai închis-o peste mine, cel din oglindire; din reflex, am întins brațele sus, să nu cadă peste mine pleoapa, dar care eram eu, de fapt? Cel care mă priveam din afară sau cel pe care l-au împărțit ochii tăi?
Eram unul contra doi și nu știam care primește mai multă iubire. Să fi fost cel din ochiul stâng? îi fac un semn și-l întreb dacă îți simte inima mai aproape, fiind în concertul pulsului, chiar pe primul rând...
„Ce-i cu tine?” te aud. „Eu mă verific pe mine... Nu am treabă cu tine!” bâigui încet, ferit să nu fiu dibuit.
Câtă vreme am răspuns la întrebare, scaunul a căzut și m-a doborât din ochiul drept; probabil acolo eram mai nătâng.
Îmi făcuseși cu ochiul și mi-ai dat, pe fugă, un sărut.
S-au răzvrătit cei doi, fixați în răsfrângere, i-am observat cum s-au ridicat și au venit spre mine, cu sorcova... Privirea ta cuprinsese vitrina cu articole de iarnă, la reducere.
Lacul, vastă oglindă ce reflectă adâncul tăcut și rece, poartă deasupra corole galbene de nuferi, flori care imită gândurile pierdute ale unei dimineți de vară.
Uneori, un fâlfâit discret de parașută coboară, ca un dor de înalt.
Ce mâl enigmatic hrănește rădăcina nufărului? Ce taină ascunde tulpină delicată, ce aduce viață petalelor tremurând pe apă, ca fustele unei balerine rătăcite?
Prins în capcana propriei inimi, îndrăgostitul nu poate dezlega misterul; el rămâne pe țărm, contemplând, incapabil să navigheze pe apele dorului nesfârșit.
Oglinda lacului se întinde, rece și adâncă, peste propria-i tristețe, iar florile galbene de nuferi palpită ca umbrele unei lumi scufundate.
Privirea se pierde în albastrul greu al apei, unde sunetul parașutei cade lent, ca un melos uitat al vântului.
Ce mâl întunecat, ce pământ mohorât adăpostește rădăcina nufărului? Subțirea lui tulpină se ridică fragilă, asemenea, unei iluzii, purtând seva tăcută spre petalele ce tremură, precum rochiile fantomatice ale unor balerine.
Cercetând cu neliniște adâncurile, caut un sens, un semn al lumii de dincolo de apă. Și în cercul repetitiv al lacului, găsesc un ecou al disperării; un cerc de apă care încercă în van să se elibereze din propriile-i legături. Îndrăgostitul nu poate să dezlege acest mister, nu poate naviga pe valurile acestei melancolii nesfârșite.
Lacul, a cărui oglindă strălucitoare triumfă asupra adâncului ascuns, se arată ochilor drept cer de azur, pe care păsările de fier zboară, iar, uneori, se aude șuieratul parașutei, ca un fus care se rotește în văzduh.
Dar cine poate cunoaște mâlul roditor, care adăpostește rădăcina nufărului? Ce pământ bogat și ascuns hrănește tulpina lui subțire, asemenea unei țevi delicate, ce duce seva vieții în petalele tremurătoare, care tresaltă pe apă, precum fusta balerinei în valuri?
Caut cu stăruință unealta ce mișcă barca pe lac și aflu răspunsul în cuvintele lui Eminescu: este cercul alb, care încearcă să se elibereze de propriile-i poveri, atunci când simte strânsoarea asupra sa.
Niciun îndrăgostit nu poate să dezlege aceste noduri cu inima și să navigheze liber pe apele misterioase.
Lacul, a cărui oglindă triumfă asupra propriului adânc, apasă în sine cu alaiuri de nuferi. Privit la suprafață, el este un cer albastru, pe care avioanele trec și, uneori, se aude parașuta ca un fus.
În ce mâl prosper și-a prins nufărul rădăcina, astfel încât, printr-o tulpină subțire ca țeava, aduce puteri în petalele tremurând ca o fustă de balet, uitată pe ape?
Caut instrumentul care mișcă barca și îl aflu la Eminescu: acesta este cercul, folosit de lac să încerce a se despovăra, când e destul de încorsetat; i-ar fi fost imposibil îndrăgostitului să o fi dezlegat cu inima și să fi navigat printre trestii, de-acolo de unde șerpii scot capete de ceară.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
