Mă pierd în ochii tăi, 
atent, 
ca într-un labirint de oglinzi... 
Caut să mă văd pe mine, 
cel care stă pe scaunul din fața ta, 
rătăcit în irișii tăi adânci, 
dar tot ce descopăr este o pată verde, 
a cămășii mele. 

Pleoapa ta s-a închis ușor peste mine, cel oglindit 
și, din reflex, brațele mi s-au ridicat să atenueze căderea, 
dar cine eram eu, în acea clipă? 
Cel care te privea sau cel divizat de lumina ochilor tăi?

Eram unul împotriva a doi... 
Probabil cel din ochiul stâng îți simțea inima mai aproape, 
ca un spectator ce ocupă primul rând la un concert.

„Ce se întâmplă cu tine?” mă întrebi. 
„Încerc doar să mă regăsesc... 
Nu-i vorba de tine!” îngân încet, 
ascunzându-mă de suspiciunea ta.

Dar pe măsură ce-mi găseam cuvintele, 
scaunul s-a prăbușit și am căzut din ochiul tău drept; 
poate că acolo eram mai stângaci...

Îmi zâmbești... 
Cei doi din oglindire s-au răzvrătit, 
i-am văzut cum se ridică, 
apropiindu-se cu sorcova în mână, 
dar tu, deja cuprinsă de alt gând, 
ți-ai îndreptat privirea spre vitrina cu articole de iarnă, 
la reducere.