Oglinda lacului se întinde, 
rece și adâncă, 
peste propria-i tristețe, 
iar florile galbene de nuferi 
palpită ca umbrele unei lumi scufundate. 

Privirea se pierde în albastrul greu al apei, 
unde sunetul parașutei cade lent, 
ca un melos uitat al vântului.

Ce mâl întunecat, 
ce pământ mohorât adăpostește rădăcina nufărului? 
Subțirea lui tulpină se ridică fragilă, 
asemenea, unei iluzii, 
purtând seva tăcută spre petalele ce tremură, 
precum rochiile fantomatice ale unor balerine.

Cercetând cu neliniște adâncurile, 
caut un sens, un semn al lumii de dincolo de apă. 
Și în cercul repetitiv al lacului, 
găsesc un ecou al disperării; 
un cerc de apă care încercă în van să se elibereze 
din propriile-i legături. 
Îndrăgostitul nu poate să dezlege acest mister,
nu poate naviga pe valurile acestei melancolii nesfârșite.