Sub povara nopții, 
care cade ca un văl întunecat peste lumea pierdută, 
luminează slab farurile îndepărtate ale caselor, 
străji neputincioase în imensitatea unei pustietăți tăcute. 

Cerul pare o boltă adâncă și implacabilă, 
unde meșterul divin, 
ascuns în abisurile propriilor melancolii, 
a încrustat fărâme dintr-un vis sfărâmat. 
Acest peisaj nocturn, 
asemenea unei păsări mecanice, 
își duce drumul spre nicăieri, 
întruchipând zădărnicia oricărei speranțe.

Aurora, 
zeița blândă a dimineții, 
se ridică din umbra Olimpului, 
purtând în mâini o cupă vastă, 
însă roua, 
odinioară binecuvântare pentru flori, 
nu mai poate alina întreaga suferință a pământului. 
Lacrimile îi curg tăcute din ochi, 
stropind florile ca o ploaie rece, 
amintind de o suferință neîncetată. 
În acea tăcere sumbră, 
Eminescu întrezărește buclele aurii ale zorilor, 
atrase de o lumină pe cale de dispariție.

Chloris poartă cununi de trandafiri, 
ca și cum ar încerca să ascundă o rană adâncă, 
o cicatrice a timpului ce nu vrea să vindece. 
Ea nu mai caută fericirea, 
ci doar liniștea unei uitări definitive, 
departe de orice urmă de durere. 

Râul, 
în suferința sa eternă, 
suspină adânc, 
târând după el toate frământările, 
toate pierderile și sfârșiturile zilei. 

„Totul este doar un vis ce se destramă”, 
notez, în liniștea grea a nopții.

„Totul s-a risipit”, 
îmi șoptește Chloris, străină și singură, 
întinsă lângă mine, 
în această noapte nesfârșită.

Pasărea vrea să cânte, 
dar coșul de nuiele, 
care a cuprins toate durerile, 
se prăbușește în praf și ruină. 

Pe ape, 
purpura unui apus de speranță 
se naște și moare, 
iar fumul se ridică lent, fără direcție, 
despărțind cerul de pământ într-un vis sfărâmat. 

Ecoul nu răspunde iubirii,
ci căderii, 
iar luna, ca un lanț ruginit, 
scârțâie pe frunzele moarte.

Sub greutatea nopții, 
ce se lasă peste lume ca o pânză de plumb, 
strălucesc farurile caselor, 
lămpi care ard singuratice în întunericul nesfârșit. 

Un maestru din ceruri, 
ascuns în umbre, 
repară aripa, 
care se zbate în zborul mecanic al unei păsări robotizate, 
care poartă în plisc amintirea umanității în plină destrămare.

Aurora, 
stăpâna zorilor, 
se ridică încet din văile Olimpului, 
purtând, pe umeri, o amforă, 
dar roua nu mai ajunge pentru toate florile 
care îi cer alinare. 
Din ochii ei, 
curg lacrimi grele, 
stropind corolele ca sângele unei jertfe pierdute. 
În reflexia acestei suferințe, 
Eminescu a zărit buclele de aur ale zeiței dimineții, 
încercând să prindă, 
în cuvinte, 
lumina care se pierde în întuneric.

Chloris își pune cununi de roze pe fruntea albă, 
ca un strigăt mut într-un vis vechi, 
pierdut în labirintul unui timp rece. 
Ea nu mai caută mântuirea, 
ci doar o uitare liniștită, 
departe de orice suferință. 

Râul suspină adânc, 
purtând cu sine toate umbrele 
și toate morțile din fiecare zi. 
Privind spre cer, 
Chloris își vede straiul spulberat de păsări, 
un cântec ce dispare în ecou.

„Totul s-a destrămat”, 
notez eu, 
în tăcerea rece a nopții.

„Am pierdut totul”, îmi șoptește ea, 
strivită de goliciunea vieții, într-un pat de gheață.

Ca în fabulă, 
pasărea încearcă să cânte, 
dar totul se rupe, 
se prăbușește în praf și cenușă, 
un coș de nuiele care nu mai poate să țină nimic. 

Pe ape, purpura se naște și moare, 
fumul se ridică încet, în spirale tăcute, 
despărțind cerul de pământ. 

Ecoul răspunde căderii, 
iar luna, asemenea unui lanț vechi, 
scârțâie pe frunzele care se desfac, 
pedalând lent spre un final fără sunet, 
fără lumină, fără viață...

În umbra nopții, 
ce se încovoaie ușor peste tărâmul strălucitor, 
unde casele ard în luminițe ca stelele pe bolta cerească, 
Odobleja a dat viață mecanică unui robot, 
să umble prin odăi.

Aurora s-a ivit din poarta Olimpului, 
purtând o amforă, plină de rouă.
Bucle de aur străluceau în părul ei, 
atrăgând privirea ca un magnet, 
împletind în ele poveștile zeilor.
Când roua n-a mai fost de ajuns 
să adape toate florile ce-i ieșeau în cale, 
din ochii ei, s-au revărsat lacrimi,
ca izvoare de lumină, 
stropind cu tandrețe sânurile florilor, 
așa cum însuși Eminescu a văzut, 
din camera lui, 
cu ușa deschisă spre romantism. 

Chloris nu s-a lăsat mai prejos...
Din roze își făcea cununi, 
pentru fruntea albă ca zăpada. 
Nu mai căuta durerea, 
voia să-și piardă urma 
și să uite de chinuri. 
În locul zeiței, 
râul șoptea, 
purtând suspinele apei 
și toate imaginile ce se reflectau în val. 

Oglinda apei ardea în reflexii de lumină, 
iar fumul se ridica leneș spre cer, 
răspândindu-se printre rândurile privirilor obosite.

Ecoul răspundea nu iubirii purpurii, 
ci trosnetului de coș sfărâmat, 
un sunet al sfârșitului neașteptat. 

Deasupra, 
luna pedala ușor pe frunzele pădurii, 
purtând cu ea poveștile neîmplinite ale lumii.

Umbra nopții 
ca o tablă ușoară 
se încovoaie peste peisajul care iese din comun, 
prin becurile strălucind în case. 

Un meșter din cer a prelucrat tabla nopții 
și i-a dat forma unei păsări, la care, aplicat, 
conceptul lui Odobleja a pus-o în zbor, ca pe robot.

Aurora ieșise din ograda Olimpului, 
cu o amforă, pe umeri, 
dar, 
când roua nu i-a mai ajuns pentru florile toate din cale, 
a revărsat din ochii ei lacrimi 
și le-a adăugat „pe-al florilor sân" - a văzut Eminescu, 
dintr-un veac deschis spre romantism - 
pe el l-au atras, 
ca un magnet, 
buclele de metal rar, ale zeiței matinale.

Chloris nu se lasă mai prejos față de colega olimpiană. 
Din roze, își pune salbe pe fruntea ca de zăpadă; 
închipuie, la scara istoriei, portretul Albei-ca-Zăpada. 
La ce, oare, îi va fi trebuind să fie alta? 
Poate nu mai vrea să o afle durerea, 
ci să-i piardă adresa.

De acum, 
în locul lui Chloris, 
râul suspină, cu ape, cu tot ce ele răsfrâng. 
Când se uită spre cer, 
zeița își zărește blându-i supliciu, 
purtat în ciocuri de păsări. 
„Demersul a mers" - am consemnat...
„A zburat!" - ea însăși îmi șoptește, 
întinsă, alături de mine, în pat.

Ca în fabule, 
pasărea dă să cânte și coșul de nuiele, 
în care durerile mici ședeau pe ciuci, 
ori pentru că nu-i aparținea, 
ori, mă rog, va fi fost ceva neprevăzut, 
a căzut și, până jos, praf s-a făcut...

Pe ape, 
un purpur fantastic s-a născut: ardea în oglindire 
și fumul nătâng se răsfira în văzduh, 
printre șirurile privirilor plictisite.

Ecoul răspundea nu purpuriului de amor, 
ci trosnetului care anunța 
spargerea în țăndări a unui coș, 
picat din neglijența cuiva.

Pitită între cetini, 
veverița ronțăia alunele, risipite, cândva, 
de Grettel sau de altcineva, dintr-o poveste mai veche.

Ca un lanț de bicicletă, 
pădurea scârțâia, pe-ale cărei frunze, 
luna pedalează.