În zori… (Variantă, 1)

Sub greutatea nopții, 
ce se lasă peste lume ca o pânză de plumb,
strălucesc farurile caselor,
lămpi care ard singuratice în întunericul nesfârșit.

Un maestru din ceruri,
ascuns în umbre,
repară aripa,
care se zbate în zborul mecanic al unei păsări robotizate,
care poartă în plisc amintirea umanității în plină destrămare.

Aurora,
stăpâna zorilor,
se ridică încet din văile Olimpului,
purtând, pe umeri, o amforă,
dar roua nu mai ajunge pentru toate florile
care îi cer alinare.
Din ochii ei,
curg lacrimi grele,
stropind corolele ca sângele unei jertfe pierdute.
În reflexia acestei suferințe,
Eminescu a zărit buclele de aur ale zeiței dimineții,
încercând să prindă,
în cuvinte,
lumina care se pierde în întuneric.

Chloris își pune cununi de roze pe fruntea albă,
ca un strigăt mut într-un vis vechi,
pierdut în labirintul unui timp rece.
Ea nu mai caută mântuirea,
ci doar o uitare liniștită,
departe de orice suferință.

Râul suspină adânc,
purtând cu sine toate umbrele
și toate morțile din fiecare zi.
Privind spre cer,
Chloris își vede straiul spulberat de păsări,
un cântec ce dispare în ecou.

„Totul s-a destrămat”,
notez eu,
în tăcerea rece a nopții.

„Am pierdut totul”, îmi șoptește ea,
strivită de goliciunea vieții, într-un pat de gheață.

Ca în fabulă,
pasărea încearcă să cânte,
dar totul se rupe,
se prăbușește în praf și cenușă,
un coș de nuiele care nu mai poate să țină nimic.

Pe ape, purpura se naște și moare,
fumul se ridică încet, în spirale tăcute,
despărțind cerul de pământ.

Ecoul răspunde căderii,
iar luna, asemenea unui lanț vechi,
scârțâie pe frunzele care se desfac,
pedalând lent spre un final fără sunet,
fără lumină, fără viață...

Un gând despre „În zori… (Variantă, 1)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *