Sub povara nopții, 
care cade ca un văl întunecat peste lumea pierdută, 
luminează slab farurile îndepărtate ale caselor, 
străji neputincioase în imensitatea unei pustietăți tăcute. 

Cerul pare o boltă adâncă și implacabilă, 
unde meșterul divin, 
ascuns în abisurile propriilor melancolii, 
a încrustat fărâme dintr-un vis sfărâmat. 
Acest peisaj nocturn, 
asemenea unei păsări mecanice, 
își duce drumul spre nicăieri, 
întruchipând zădărnicia oricărei speranțe.

Aurora, 
zeița blândă a dimineții, 
se ridică din umbra Olimpului, 
purtând în mâini o cupă vastă, 
însă roua, 
odinioară binecuvântare pentru flori, 
nu mai poate alina întreaga suferință a pământului. 
Lacrimile îi curg tăcute din ochi, 
stropind florile ca o ploaie rece, 
amintind de o suferință neîncetată. 
În acea tăcere sumbră, 
Eminescu întrezărește buclele aurii ale zorilor, 
atrase de o lumină pe cale de dispariție.

Chloris poartă cununi de trandafiri, 
ca și cum ar încerca să ascundă o rană adâncă, 
o cicatrice a timpului ce nu vrea să vindece. 
Ea nu mai caută fericirea, 
ci doar liniștea unei uitări definitive, 
departe de orice urmă de durere. 

Râul, 
în suferința sa eternă, 
suspină adânc, 
târând după el toate frământările, 
toate pierderile și sfârșiturile zilei. 

„Totul este doar un vis ce se destramă”, 
notez, în liniștea grea a nopții.

„Totul s-a risipit”, 
îmi șoptește Chloris, străină și singură, 
întinsă lângă mine, 
în această noapte nesfârșită.

Pasărea vrea să cânte, 
dar coșul de nuiele, 
care a cuprins toate durerile, 
se prăbușește în praf și ruină. 

Pe ape, 
purpura unui apus de speranță 
se naște și moare, 
iar fumul se ridică lent, fără direcție, 
despărțind cerul de pământ într-un vis sfărâmat. 

Ecoul nu răspunde iubirii,
ci căderii, 
iar luna, ca un lanț ruginit, 
scârțâie pe frunzele moarte.