Conceptele lui Constantin Noica privind „devenirea întru ființă” par a se concentra exclusiv asupra „carențelor lumii” – susține Ion Militaru în cea mai recentă lucrare a sa, Filosofia existenței defecte (Editura Institutul European, București, 2023). Cu abilitate analitică, Militaru (care identifică și definește termenii clasici prin care Noica interpretează lumea: „individual”, „determinații” și „general”) își transformă investigația într-un instrument hermeneutic, destinat în primul rând sieși, pentru a defini existența apolinică, prin sublinierea aspectelor deficitare ale acesteia. În capitolul inaugural, Ontologia existenței defect – despre rostul și natura exemplelor în filosofia lui Constantin Noica, Militaru dezvăluie cum se poate ajunge la caracterizarea unei societăți prin examinarea modelelor pe care aceasta le adoptă. Tema îi oferă prilejul de a expune noi fațete ale unor figuri emblematice ale lumii antice, precum Socrate și Platon. Despre Socrate, în particular, aflăm detalii prețioase despre maniera în care acesta a stabilit paradigma sinelui ca motor principal al propășirii individuale, precum și despre metoda prin care și-a șlefuit personalitatea și a influențat gândirea ulterioară: „Înainte de a deveni marele constructor al ideilor, în chip necesar, el este ascultătorul decent al semenilor. Pentru a ajunge la idee, el traversează cu atenția cuvenită relatările acestora despre nimicuri, opinii și convingeri comune, adică exemple”.

Ca succesor al învățăturilor socratice, Platon perpetuează ideile maestrului său, instituind bazele filosofiei occidentale. El își configurează sistemul filosofic, valorificând relatările despre sfârșitul tragic al lui Socrate. Acest demers îl surprinde pe Ion Militaru, care s-ar fi așteptat mai degrabă la o separare strictă a filosofiei de orice formă de artă, decât la o fundamentare a acesteia pe o narațiune. Această „eroare” de tinerețe a lui Platon ar conduce la anumite disonanțe în structura filosofiei și la confluențe inadecvate între stilurile sofist și beletristic, aproape la o disfuncționalitate în cadrul existenței reale, din cauza percepțiilor care ajung întretăiate la nivelul conștiinței cetățenești.

În capitolul secund, Existența defectă. O mutație necesară în filosofia lui Constantin Noica, Ion Militaru examinează, prin prisma uneia dintre soluțiile hegeliene – aceea a acțiunii ca modalitate de depășire a unui anumit prag –, viziunea profundă a gânditorului de la Păltiniș, care se aliniază cu teoria lui Blaga din Trilogia cunoașterii. În această lumină, Noica argumentează că, odată ajuns la treapta rațiunii, omul riscă să se prăbușească, în timp ce Blaga subliniază că urmarea exclusivă a căii paradisiace nu este suficientă pentru explicarea universului, deoarece misterele pot fi erodate. Mutația sugerată de titlul capitolului este, în esență, una dublă și implică: a) Necesitatea dislocării: noua transsubstanțiere. b) Ilustrarea unei posibilități: dislocarea în fapt.

În al treilea capitol al lucrării, Logică și existență defectă, care își are punctul de plecare în faimoasa dispută între Gabriel Liiceanu și Constantin Noica, în jurul interogației fundamentale: „Avem noi căderea să retragem dreptul la ființă celor care nu trăiesc cultural?”, Ion Militaru face o constatare plauzibilă: „Prima virtute filosofică a lui Constantin Noica a fost apetența pentru lumea căzută”. Pentru a-și susține afirmația, el se angajează într-o analiză extinsă a mai multor problematici filosofice, reexaminând concepte esențiale, precum ființa obscură a individualului, individualul din logică și silogismul existenței defecte, despre care afirmă, în continuare, că acestea nu sunt neapărat inovații recente, ci mai degrabă reconsiderări, în context contemporan, ale unor idei preexistente. Militaru configurează cu atenție circumstanțele apariției logicii pentru filosofie, oferind o perspectivă clară asupra rolului acesteia în comprehensiunea existenței: „Cel mai celebru silogism din întreaga istorie a silogisticii vine să spună ceva care nu privește idealitatea, nici îngerii și nici pe Dumnezeu însuși. Adevărul celui mai celebru silogism reiterează ceva care nu are nevoie de nicio intervenție a cerului sau a incursiunilor în lumea idealității. Defecțiunea existenței prin capătul de lume, moartea”.

Astfel, în viziunea lui Militaru, filosofia lui Noica se dezvăluie ca un dialog constant cu imperfecțiunea și fragilitatea existenței umane. Acesta descoperă în apetența pentru „lumea căzută” o virtute fundamentală, o capacitate de a se confrunta cu limitările și discontinuitățile vieții fără a recurge la evadări idealiste. În loc să fugă de realitatea contingentă, Noica o îmbrățișează, recunoscând moartea ca pe o componentă integrantă și inevitabilă a existenței, ceea ce conferă o dimensiune profund umană și autentică gândirii sale filosofice.

În concluzie, Filosofia existenței defecte reprezintă un demers hermeneutic de subtilitate, demonstrând coerența internă și actualitatea perenă a gândirii lui Constantin Noica.