Într-o limbă înnobilată de glasurile vechilor aheeni, 
povestea ar putea suna astfel:

Plecatu-s-a el din șa, 
la rugămintea meșteșugită a prințesei, 
dorind a-l vedea cum se potrivește cu ținutul, 
„ca săgeata cu arcul!” - a observat ea, a râs 
și a dat bice bidiviului. 

Mai târziu, cavalerul evoca:
„Am ascultat cuvintele-i dulci 
și mi-am retras piciorul din scara șeii, 
dar pe dată ce făcui aceasta, 
ea învârti hățurile cu iuțeală 
și-și zori bidiviul pe cale îndepărtată.

Mă lăsă în urma-i, pustiit de dor și năuc. 
Până la mărețul castel, 
aveam drum lung de străbătut, 
iar porțile se vedeau 
doar ca un punct îndepărtat pe orizontul întins. 
Am început a păși sub soarele dogoritor, 
cu inima grea și apăsată, 
întrebându-mă dacă vorbele mele au mâhnit-o.

Îmi amintii atunci de marele Alexandru, 
cuceritorul lumii, care, străbătând deșertul, 
ars de sete, refuză apa, preferând să potolească
mai întâi setea unui supus devotat.

Din câte observați, 
prințesei i-am lăsat și eu prilejul  
de a mă vedea arc încordat, 
gata să trag cu întregul ținut în cosmos”. 

„Dă-te jos de pe cal! 
să văd cum îți șade, în peisaj” - m-ai mințit tandru...
Te-am ascultat...

Imediat ce mi-am retras talpa din scara șeii, 
ai dat bice bidiviului și pe-acolo ți-a fost drumul!

M-ai lăsat în urmă...
Până la castel, 
aveam atâta cale de bătut, 
încât, în previziunea mea, 
porțile păreau un punct.

Am început să merg prin soare, destul de furios: 
„am supărat-o cu vorbele, cu intenția de-a o iubi, 
pe covorul de flori?”.

Mi-am adus aminte de Alexandru cel Mare, 
care a refuzat apa din cupa regală, prin deșert, 
pentru a potoli setea unui supus muribund...

De data aceasta, 
eram picătura care speriam arșița, 
cu ardoarea de a escalada zidul castelului 
și cât mai repede, pentru a pune lucrurile la punct!

„Da, m-ai întâmpinat, de parcă m-ai fi auzit: pune-le!”.
„Păi, lada cu zestre, în dreptul ferestrei”...
„Aha! Să sară copiii de pe ea!” - m-ai ironizat, 
în vreme ce eu mă înșurubam, în soarele împăciuirii, 
ca smaraldul, în aurul verighetei. 

O, cum mă apasă absența ta, povară ce-mi rănește inima,
Precum trenul care pe șine așteaptă, fără vlagă să-și reia calea.
Când tu nu ești, parcă întunericul mă înfășoară, 
Sufletul mi-l strivește.

Faust, acela care și-a vândut sufletul înjositului înger,
Trăia în desfătare, cerând clipei să rămână în veci neschimbată,
Pe aceeași planetă ca a noastră, găsise un sens plin de dorințe,
Fără alt dar, decât un pact devastator, ce-l umbrea cu perene suferințe.

El știa că, dincolo de lumea aceasta, nu va mai avea nimic,
Nici sărutările iubitei, nici alinare.
La judecata finală, doar un suflet amintirile faptelor îi va purta
Și focul păcatului va îndura.

Dar eu, cel care nu mă vând, mai am o speranță,
Să caut în această viață doar ceasurile când ne întâlnim,
Fericirea mea stă în acele momente, o comoară prețioasă,
Când te regăsesc pe tine, iubita mea.

O, cântă-mi, Muză, 
despre suferința celui care-și poartă 
singurătatea ca pe un jug greu. 

Faust, 
acel muritor care și-a vândut sufletul îngerului căzut, 
iată, pe aceeași lume ca noi, 
și-a trăit viața în plinătatea ei, 
fără alt dar, decât un pact.

Dar Faust
știa că,
dincolo de tărâmul acesta, 
el nu va avea nimic din ce cunoaște acum 
și nici vreun loc pământesc, 
unde tristețea să-i fie alungată de sărutările celei iubite.

Când va fi judecat, 
va îndura doar prin suflul său focul păcatului...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, 
doar acele zile, 
în care să te întâlnesc, 
mângâierea inimii mele.

O, pentru mine, 
momentul absenței tale este greu de dus, 
el însuși pe sine se suportă cu dificultate; 
stă ca trenul pe șine 
și i se pare a nu avea energie 
să-și pornească structura mai departe, 
când nu are în vagoane întâlnirile noastre, ca niște lumini.

Faust, deși vândut îngerului decăzut, 
se bucura de tot ceea ce inima îi poftea 
și-i spunea clipei să rămână pe loc; atât de mult, 
pe aceeași planetă ca a noastră, 
îi plăcea să trăiască 
și nu avea nimic în plus față de noi, 
decât un pact devastator, 
care-l mai amenința, uneori, cu perenitatea chinuitoare.

Dar el, Faust, știa că, 
pe lumea cealaltă, 
nu mai are nimic din alcătuirea actuală 
și niciun context, 
în care tristețea să-i fie alungată de sărutări, 
îndreptate spre ființa cea dragă...

Ceea ce, la judecata de apoi, 
îl va reprezenta, 
un suflet supus amintirii faptelor, 
îi va fi străin, 
fiindcă nu va atrage după el 
mulțumirea firii cu strălucirea iubirii 
și Faust nu va îndura cu totul focul pentru păcat,
numai prin duhul insuflat 
(de către divinitate, la naștere)...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, doar ceasurile 
în care să te întâlnesc, 
fericite pentru mine.

O, muză, spune-mi povestea lui Diogene, 
cel care sfida legea muritorilor și, 
cu o lampă în mână, cutreiera cetatea! 

Cetățenii Atenei strigau: 
„Diogene, treci tu pe cântar!", 
dar el, cu dispreț în privire 
și înțelepciune adâncă, 
răspunse: 
„Nu de cântar e vorba, cetățeni...
Lumina care pâlpâie în lampă, 
din cugetul meu a fost aprinsă, 
scânteia fiind născută din izbitura cu zidul ignoranței; 
ea crește și reflectă, 
fără vicleșug și zgomot, 
lumina duhului meu, prin cetatea adormită”.

Auzind acestea, 
cetățenii răspunseră: 
„Te înțelegem, Diogene, 
dar face o probă, să ne arăți. 
Urcă-te într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece lumina ta în obiect”. 
Și astfel, 
în ochii celor adunați, 
Diogene urcă pe stâlpul de aramă.

Dar, vai! înainte ca istoria să-și facă jocul, 
mulțimile încep a râde, 
fără a aștepta dovada. 
Nu căutau să vadă înțelepciunea, 
ci doar să-l prindă pe filosof într-o postură ridicolă, 
să transmită lumii că Diogene pe stâlp s-a urcat 
și strigă ferm: 
„Străini de lege, 
eu pot să insuflu lumină fitilurilor uscate 
și minților voastre! Nu vă depărtați, priviți: 
deșurubez luna de pe boltă și o aduc în casele voastre”.

O, ce vremuri erau acelea, 
când lumea era naivă și rea, 
neînțelegând glasul adevărului! 
Cei de față au recunoscut: 
„Da, luna strălucește în vila mea”, 
iar Diogene, 
cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de această probă, 
coborî de pe stâlp și, cu pași grei, 
porni din nou pe străzile Atenei, 
preocupat doar de nevoia zadarnică 
de a se fi supus reacției unui fitil...

„Diogene, treci tu pe cântar”...
„Nu de cântar e vorba, cetățene, ci de felinar! 
Lumina pâlpâind în lampă, 
de la cugetul meu este aprinsă, 
pe care l-am izbit de zidul ignoranței, 
de la acea scânteie temeinică s-a pornit 
și e proporțională cu tot ceea ce în suflet port, 
fără șiretenie și zgomot; duc prin cetatea adormită. 
lumina duhului meu”.

„Te înțelegem, dar face o probă să ne arăți! 
Urcă într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece din tine lumina în obiect”.

Așa, în ochii martorilor, Diogene a urcat...
„Ha! Ha! Ha!”, au râs toți, 
fără a aștepta momentul confirmării. 
Pe ei mai mult îi interesa să-l ia în râs pe filosof
și apoi să transmită lumii că Diogene s-a urcat pe stâlp 
și s-a apucat de urlat:
„Străini de lege!”, 
într-adevăr le strigă, 
„eu pot să insuflu lumină fitilului uscat și minților voastre. 
Nu vă depărtați, priviți: deșurubez luna de pe boltă 
(între timp, se înserase) și o instalez în case”.

„Da”, au confirmat toți cei de față:
„luna strălucește în vile”...

El, cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de proba aceasta, 
s-a dat jos de pe stâlp 
și a pornit agale, din nou, pe străzi, 
preocupat numai de capcana în care picase, 
de a se fi supus inutil reacției unui fitil.  

O, muză, spune-mi cum, 
sub ramuri înflorite, 
ne aflam noi, 
ciugulind, ca două păsări, 
dramuri de fericire din inimi aprinse. 

Pomul ales străjer ne era martor mut, 
iar noi ne îndemnam unul pe altul să ne ascultăm pulsul, 
care bătea într-un singur ritm, asemenea valurilor mării 
care se-nalță și se prăvălesc laolaltă.

Ce aș fi fost eu fără tine? 
Aceasta m-ai întrebat, 
cu vorbe dulci, 
ca mierea din stupii zeilor. 

Ne-am fi dus traiul, 
precum niște sihaștri în chilii ascunse, 
unde șirul clipelor s-ar fi strâns încet, 
pe un fus nevăzut. 
Dar cine torcea acest fir al sorții? 
Oare vreun zeu, 
conștient de menirea noastră, 
țesea momentele de cunoștință? 
Sau, poate, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit și a fost dezarmat de vastitatea 
a ceea ce mâna lui a declanșat,
în clipa când destinul i-a fost dezvăluit?

Este greu de spus, 
dar astăzi, 
ne bucurăm de verdele cetinilor 
și de întâlniri fastuoase, 
ascunse de ochii lumii...

Împiedicați în florile din pom, 
pe care-l alesesem străjerul nostru, 
ca două păsări ciuguleam câte un dram din inimi, fericirea. 

Ne îndemnam unul pe altul 
să ne ascultăm în piepturi pulsul, 
care bătea la fel... 

„Ce aș fi fost eu fără tine? Nici nu știai!”, 
mi-ai spus...

Stăteam în vieți, 
ca în niște chilii vechi, prin care fusul vremii 
se auzea încet. 
Cine-l torcea oare cunoștea momentul cunoștinței sau, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit, când a vibrat menirea?
E greu de confirmat! 
Dar azi, indiferent de împrejurare, 
a ceea ce în existență ni s-a schimbat profund, 
ne bucurăm de cetini și de raze, precum și de întâlniri, 
pe ascuns... 

Drumul nostru se îndrepta spre Valea Crucii, 
într-o destindere senină, 
liberați de greutatea semnalului care până atunci se pierdea
printre tufișurile de pe marginea drumului, 
acum părea că ne urmează ca un câine credincios.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
unde un guguștiuc posac stătea contemplativ, 
cu aripile pline de umbre. 
Cumpăna fântânii, 
înclinată ușor spre dreapta, 
scârțâia sub pasăre. 

Deodată, ai fugit, 
ai luat-o la goană ca o zână zburdalnică, 
spre un mănunchi de busuioc înmiresmat. 
„Stai!”, am strigat după tine, 
„Mi-e sete. Nu am cană să beau, 
dă-mi apă rece din pumni”. 
Dar tu, cu un râs vesel și strălucitor, 
nu m-ai ajutat... Mi-ai făcut semn să te urmez, 
apoi ai dispărut în lan.

Impulsionat de un foc interior, 
te-am ajuns din urmă. 
Te-am trântit în iarba cea moale și verde, 
de parcă ți-aș fi dat brânci într-un ocean de smarald.

M-am aplecat îngrijorat, să văd ce ai suferit...
Cu o mișcare bruscă, 
m-ai tras mai aproape de tine, gâdilându-mă: 
„Unde te duci? Cum vei scăpa?” 
și te-ai agățat de mine; nici până astăzi, 
nu mi-ai mai dat drumul, 
când, tolănit pe terasă, 
număr boii, 
ale căror coarne aurite cad la porțile timpului.