Într-un timp, 
când zeii înălțau lumi 
și câmpurile verzi se întindeau ca mantii divine peste dealuri, 
Raiul însuși își găsise adăpost în Cleanov. 
Iarba moale se întindea peste coline, 
asemenea unui suflu plin de șiretenie, 
din pieptul unui zeu ludic.

Pe aceste meleaguri, 
ne purtau pașii spre Valea Crucii, 
liniștiți și fără griji, 
datorită semnalului de la telefon, 
până atunci pierdut 
printre tufele ce însoțeau drumul, 
acum pulsa fără întrerupere. 

Ne-am oprit lângă fântâna din vale, 
unde un guguștiuc posac găsise răgaz înaintea noastră. 
Cumpăna 
înclina spre dreapta, sub povara cântecului 
ce vibra în văzduh.

Deodată, ai fugit de lângă mine,
către un mănunchi de busuioc parfumat, 
ca o nimfă zglobie. 

„Stai!” ți-am strigat, cu sete arzătoare în glas, 
„N-am cană din care să beau. 
Dă-mi apă din buzele tale”. 
Dar tu, cu o prefăcută cruzime, 
mi-ai făcut semn că „Nu!” și ai râs cristalin, 
alergând iarăși, 
de parcă însăși Artemis te-ar fi îndemnat.

Nu ți-ai închipuit 
că te pot ajunge, 
dar ambiția mi-a dat aripi și, într-o clipă, 
ți-am pus piedică, 
trântindu-te în iarbă. 
Cu fruntea izbită de astre, 
mi te văietai: „O, ce stele verzi văd!”

„Nu te teme”, îți spuneam, cu meșteșug de orator, 
„singurul obstacol care te-ar fi putut răni 
ar fi fost coceanul sau floarea-soarelui, 
dar și acestea te-au cruțat!”. 

Arătându-mi cotul julit, 
mi-ai șoptit cu un glas plin de plângere: 
„Privește ce am făcut!”

Într-un avânt de îngrijorare, 
m-am aplecat să văd rana, 
dar tu, cu vicleșug și veselie, 
m-ai gâdilat: „Ia să văd acum, unde vei fugi?” 

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, 
nici până în ziua de astăzi, 
când, tolănit în jilțul meu pe terasă, 
aud boii fermei, 
lovindu-și coarnele aurite de zăvoare, 
ca niște creaturi, pline de măreție.

Iarba verde se întindea pe deal, 
ca o suflare de zeu buclucaș.
Pe aici, mergeam spre Valea Crucii, 
destinși de semnalul telefonului, 
care nu se mai pierdea 
în tufișurile de pe marginea drumului.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
pe care, înaintea noastră, 
poposise un guguștiuc posac.
Cumpăna stătea aplecată spre dreapta, 
de la greutatea cântecului răsunând în văzduh, 
din gâtul păsării menționate...

Ai fugit de lângă mine, 
înspre un mănunchi de busuioc.

„Stai! Mi-e sete. 
Nu am cană din care să beau. 
Ajută -mă cu buzele tale”, 
te-am implorat politicos.
Mi-ai făcut un fel de „sic!” din pumni 
și ai râs. 

Ai alergat din nou. 
Nu ai estimat că te pot prinde, 
însă eu, ambiționat de situație, 
chiar ți-am pus piedică...
Ai plonjat în lanul de porumb, 
ca un zmeu, pe bolta cerului.

O, ce stele verzi mi te plângeai că vezi.
„Singurul obstacol din calea ta este coceanul 
sau floarea-soarelui, 
însă le-ai evitat și pe acestea!” te asiguram, 
deprins cu oratoria momentană.

„Nu, uite ce am făcut aici!” mi-ai arătat cotul julit.
Îngrijorat, 
m-am apropiat de tine și m-ai gâdilat: 
„Ia să te văd eu acum ce faci? Unde te duci?”

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, nici până astăzi, 
când, tolănit în jilț, pe terasă, 
aud coarnele aurite ale boilor fermei, 
lovind în zăvoare. 

Liniștea se așază în odaie, 
ca o tablă gravată în piatră, 
pe care un greiere 
înscrie pe ea, cu picioarele sale firave, 
un ritm ludic. 

Cu ochii obosiți, 
bătrâna caută condeiul cel nevăzut, 
pe care greierele l-ar fi putut întrebuința, 
pentru a-și rosti cântarea,
dar, în locul instrumentului, 
ea nu găsește decât glasul vibrant al micii vietăți.

Vechiul ornic, 
un paznic al timpului, 
cu brațe lungi de bronz, 
lovește neîncetat în perete, 
dorind parcă să oprească fluxul vremii, care, 
fără milă, 
răpește vigoarea țăranilor din aceste locuri asprite de ani.

O! ce n-ar da bătrâna să pună mâna pe fusul vremii, 
să apuce șirul clipelor pierdute, care nu se mai întorc, 
nici călare, nici pe jos, pentru a reînvia vatra satului, 
acum înnegrită de fumul greoi al iernilor, 
când neaua se topește în fugă;
dar nu-i stă în fire să cugete astfel, 
căci prinsă e de tors 
și, ronțăind câteva boabe de porumb, 
coapte pe soba caldă, 
ea uită de trecerea timpului. 

Oricine ar privi prin gaura cheii 
ar zări bătrâna topită de veghere, 
o pată de stambă, în care se încurcă motanul.

Cu vătraiul în mână, 
ea scormonește în jar, 
sperând că o scânteie, 
născută din foc, 
ar vesti sosirea unui oaspete. 

Amurgul, 
zeul tăcut al fiecărei seri,
își cerne cenușa de raze arse;
prin sita aceasta, 
bătrâna își vede viața, 
ca pe niște ochiuri de baltă, din care
memoria, barză înfometată, 
ciugulește fragmente prețioase ale unui timp
ce nu mai e.

Ochii bătrânei 
caută o unealtă, 
în haosul de lucruri al odăii. 

Vechiul ceasornic 
și-a întins brațele, de-a lungul pereților, 
legănându-și tic-tacul de bronz, 
de parcă ar vrea să adoarmă timpul, 
să păstreze ceea ce a fost odată viu
și acum este sfărâmat, 
asemenea oaselor unei lumi moarte.

Prinsă în torsul monoton al firului de lână, 
bătrâna ronțăie boabe de porumb, încet, 
neatentă la firul subțire al clipelor, 
care fug în neant, 
fără să aducă înapoi focul vieții. 

Cine ar privi prin gaura cheii 
ar vedea bătrâna transformată într-o umbră, 
o pată de stambă, de care, agățat, motanul 
își toarce și el singurătatea.

Cu vătraiul în mână, 
ea scormonește prin jar, 
așteptând poate o scânteie, o flacără mică, 
să aducă vestea unui oaspete neprevăzut. 

Amurgul cerne cenușa rece a zilei; 
prin aceeași sită, 
bătrâna își zărește viața,
ca pe niște ochiuri de apă tulbure, 
din care memoria, 
o pasăre slăbită, 
ciugulește rămășițele unor momente strălucitoare. 

Vatra satului, 
înnegrită de fumul iernilor, 
rămâne o amintire nedefinită, 
ca un peisaj înghețat...

Mâna timpului fixează, 
în pereții chiliei,
liniștea, ca pe o tablă, 
pe care sare un greier nestatornic, 
scriind el însuși un ritm de joacă.
După condeiul pe care l-ar folosi, 
s-au abătut ochii bătrânei, 
îl caută în gură pe greiere, 
pentru a se lămuri, 
dar nu găsește nimic, 
decât un glas vibrant.

-Ți-ai pierdut unealta! i se adresează ea, 
dezamăgită de faptul pe care-l auzea, 
dar nu-l identifica, 
precum pătura de pe pat, 
pe care a întins-o cu meticulozitate.

Vechiul ornic, 
de când tot bate în perete, 
a făcut brațe lungi, 
pe care își leagănă tic-tacul de bronz, 
sperând la amorțirea timpului, 
care țăranilor, din această parte din lume, 
le ia vigoarea din corp.

Mai bine, bătrâna ar încerca 
să descopere fusul vremii, 
torcând firul clipelor,
care nu se mai întorc, nici pe cal, nici pe jos, 
pentru a reîmprospăta vatra satului, 
înnegrită de fumul de la coșurile duduind iarna, 
pe fugă de nea.

Așa ceva nu-i trece prin cap, 
fiindcă ea este captată de tors, 
pe când mai ronțăie, 
cu puținii dinți rămași, 
câteva boabe de porumb, 
coapte pe sobă.

Cine își aruncă un ochi pe gaura cheii, 
poate observa pe bătrâna topită de veghere, 
o pată de stambă
(prin care se încurcă pisica mieunând prin casă...),
cu vătraiul în foc, 
sperând ca o scânteie să sară din jar 
și să-l anunțe pe oaspetele eventual.

Amurgul își cerne cenușa, 
rămasă de la raze.
Prin sita aceea, 
bătrâna își zărește viața, 
ochiuri de baltă din care memoria ei ciugulește, ca o barză, 
momente precare.

Cu brațul, m-ai tras spre tine: 
„Pune ochii pe ideile de aici, din capitolul acesta, 
care nu e pentru oricine, să văd: îmi meriți atenția sau nu!
Ce te-a apucat să dai navală la sat?
Crezi că mai sunt mică să mă minți, cum ai tot făcut, 
când pe la poarta mea fluierai, de a sărit tata din pat?
Nu am fost suficient de precaută, să-i fi înmânat un par 
și să te fi prins el ca pe mingea de golf, 
să-ți fi tras și una și să te fi trimis în cosmos, 
la învățătorii cei mari, de stau pe gânduri în stele... 
Nu m-aș mai fi omorât eu acum să te învăț să citești Spinoza! 
Știi cum e:  Un par pe spate, un pas înainte!”

„La mine, 
ar fi însemnat zbor de rachetă, 
când NASA nu avea în program vreo misiune; 
m-ar fi respins și învățătorii aceia, 
despre care tot spui că sforăie, 
dar ei tot multe știu”. 

„Uf! Greu mai ești de cap! 
Nu am spus că ei și când dorm, pot învăța. 
Acolo, învățătura este ca un echipament: 
te îmbrăcau în știință, 
iar tu reveneai la tata și-i mulțumeai pentru directivă...
El te-ar fi văzut politicos 
și s-ar fi gândit poate să mă dea ție, 
dar acum tu ești pe mâna mea: poftim! Citește, 
că, altfel, te iau la goană!”

Deja obosit - mai învățasem cândva despre somn că face bine -, 
am adormit. 

„Fir-ai tu!”, îmi strigi și mă zgâlțâi, 
de începuse natura să amețească.
„Nu-ți place sa citim împreună? Las că îți arăt eu!”
Ai pus mâna pe ce aveai la îndemână, 
un buchet de romaniță.
Nu am mai așteptat să simt continuarea pe pielea mea 
și am rupt-o la fugă prin poiană. Tu, după mine. 
Toată planeta alerga împreună cu tine. 
Când te-ai ridicat din acea tihnă, 
dispăruse pământul de pe axă, 
nimeni nu mai avea pe ce să stea 
și eu te pâram, în gând, lumii întregi: ea e vinovată! 

Pe când mi-ai pus piedică, 
pronunțam numele tău.
„O, dragă, ai zis să ne jucăm! 
Și, uite! ne-am ales cu atletismul. 
Atât de rea am fost în rol?”

Suflate de vânt, 
două pagini din cărțile noastre s-au intercalat 
și le-am citit,
după cum ni s-au înfățișat.

În realitate,
îți continuai în liniște lectura, 
deși mă priveai surâzând, 
de parcă puneai la cale câteva șotii. 
Așa mă credeam eu: 
o țintă de ceară, așteptând să fie modelată, 
între gene, 
de ochii tăi.

„Mă  gândeam, zilele astea, 
cât  de inspirat ai fi în zăvoi,
așezat  pe o piatră sau movilă” -
ai pus punctul pe i. 
 
DAN IONESCU

Vara, întinși pe burtă, în iarbă, citim... 
Îmi explici despre Spinoza. 
Eu nu pricep o iotă, 
fiindcă apropierea ta mi-a pus aripi. Zbor pe o floare, 
tu mă vezi 
și-mi dai o palmă, care, din regresia în insectă,
mă aduce la progresia spre om, 
ce doar am fost acum câteva secunde...

Nu am înțeles mare lucru din ce am lecturat 
și cântarul, care ne măsura profunzimea înțelegerii, 
m-a încadrat în această zală a lanțului trofic.

Ai cenzurat acest du-te-vino al meu, 
fără să-mi iei în seamă efortul 
de a mă salva de la alunecarea spre ceva 
din oglinda pusă asupra spiritului meu, 
care, în văzduh, reflecta ce din abecedarul lui Creangă 
mă făleam a fi priceput eu...
Voiam să fur cireșe de la țară, 
cu astfel de pornire mă alesesem din lectură.

Cu brațul, m-ai tras spre tine: 
„Pune ochii pe ideile de aici, din capitolul acesta, 
care nu e pentru oricine, să văd: îmi meriți atenția sau nu!
Ce te-a apucat să dai navală la sat?
Crezi că mai sunt mică să mă minți, cum ai tot făcut, 
când pe la poarta mea fluierai, de a sărit tata din pat?
Nu am fost suficient de precaută, să-i fi înmânat un par 
și să te fi prins el ca pe mingea de golf, 
să-ți fi tras și una și să te fi trimis în cosmos, 
la învățătorii cei mari, de stau pe gânduri în stele... 
Nu m-aș mai fi omorât eu acum să te învăț să citești Spinoza! 
Știi cum e:  Un par pe spate, un pas înainte!”

„La mine, 
ar fi însemnat zbor de rachetă, 
când NASA nu avea în program vreo misiune; 
m-ar fi respins și învățătorii aceia, 
despre care tot spui că sforăie, 
dar ei tot multe știu”. 

„Uf! Greu mai ești de cap! 
Nu am spus că ei și când dorm, pot învăța. 
Acolo, învățătura este ca un echipament: 
te îmbrăcau în știință, 
iar tu reveneai la tata și-i mulțumeai pentru directivă...
El te-ar fi văzut politicos 
și s-ar fi gândit poate să mă dea ție, 
dar acum tu ești pe mâna mea: poftim! Citește, 
că, altfel, te iau la goană!”

Deja obosit - mai învățasem cândva despre somn că face bine -, 
am adormit. 

„Fir-ai tu!”, îmi strigi și mă zgâlțâi, 
de începuse natura să amețească.
„Nu-ți place sa citim împreună? Las că îți arăt eu!”
Ai pus mâna pe ce aveai la îndemână, 
un buchet de romaniță.
Nu am mai așteptat să simt continuarea pe pielea mea 
și am rupt-o la fugă prin poiană. Tu, după mine. 
Toată planeta alerga împreună cu tine. 
Când te-ai ridicat din acea tihnă, 
dispăruse pământul de pe axă, 
nimeni nu mai avea pe ce să stea 
și eu te pâram, în gând, lumii întregi: ea e vinovată! 

Pe când mi-ai pus piedică, 
pronunțam numele tău.
„O, dragă, ai zis să ne jucăm! 
Și, uite! ne-am ales cu atletismul. 
Atât de rea am fost în rol?”

Suflate de vânt, 
două pagini din cărțile noastre s-au intercalat 
și le-am citit,
după cum ni s-au înfățișat.

În realitate,
îți continuai în liniște lectura, 
deși mă priveai surâzând, 
de parcă puneai la cale câteva șotii. 
Așa mă credeam eu: 
o țintă de ceară, așteptând să fie modelată, 
între gene, 
de ochii tăi.

„Mă  gândeam, zilele astea, 
cât  de inspirat ai fi în zăvoi,
așezat  pe o piatră sau movilă” -
ai pus punctul pe i. 
 

Pe ulița ninsă, 
întunericul s-a așezat ca un tren în stație...
Văd mâna crivățului cum plimbă zăpada, 
iar la o fereastră, lampa pâlpâie,
licăriri fragile încercând să înfrângă iarna. 

Acolo, unde lampa zvâcnește, 
locuiește un potcovar. 
El pare a bate cuie în strălucirea lămpii,
fiindcă scânteile saltă ca niște pălării de foc, 
din jar; uneori, 
meșterița îl ajută pe bărbat 
să-și continue munca. 

Fierarul cântă, 
iar vocea lui urcă solemn în aer. 
Umbrele obiectelor se răsucesc în jurul sunetului 
ritmic. Soția frământă aluatul de pâine, 
mâinile ei lucrând încet. 

Deodată, ușa este împinsă cu forță, 
de către un flăcău:
„O, oameni buni, sunt eu, ucenicul 
pe care-l așteptați de ceva ani!
Am întârziat, 
căci am ajutat un drumeț; rătăcise calea,
dar l-am adus înapoi: 
îi căzuseră mărfurile din căruță... 
Eu am mers și le-am adunat pentru el”.

Așa,  
curajul și bunătatea nu se pierd în noaptea grea, 
ca niște bagaje fără stăpân. 


 

Pe ulița ninsă, întunericul s-a așezat ca trenul in stație.
Observ mâna crivățului grămădind zăpada, 
în dreptul unei ferestre, 
de unde licăriri de lampă vin, 
pentru a suprima tot ce iarna aceasta potrivește mai iscusit.

Acolo, de unde lampa zvâcnește,
lucrează un fierar...
Ni se pare a bate cuie în strălucirea lămpii, 
de parcă în văzduh, 
caii, 
nevăzuți de niciun ochi din lume, 
sar peste obstacolele nopții
și își pierd potcoavele în cursa lor, 
spre un finish banal. 
 
Uneori, mânuind foalele, 
meșterița umblă ea însăși la jar, 
pentru a-și lăsa bărbatul 
să lovească fierul cât e cald.
Scânteile zboară ca niște căciuli, 
în toiul spectacolului vizual.

Potcovarul începe să cânte,
iar vocea lui ca stâlpul se înalță în drum. 
Umbrele obiectelor se încolăcesc pe sunetul ritmat.

Soția frământă aluatul de pâine, ceva mai târziu.

Deodată, ușa e împinsă cu forță de un flăcău derutat: 
„O, oameni buni, sunt eu, ucenicul pe care l-ați așteptat! 
Am întârziat, 
pentru că am ajutat un drumeț; îi căzuse fața, 
dar am reușit să-l aduc pe linia de plutire: 
crivățul îi blocase căruța în troiene.
I-am recuperat mărfurile 
care zăceau în ninsoare, ca niște animale bolnave”. 

Astfel, într-o noapte de iarnă, 
în bătaia lămpii,
viața își urmează cursul, 
privegheată de un Dumnezeu, martor la toate...

Temeritate

După cum își susține pretenția în cea mai recentă carte a lui, Poemele de dincolo de poem (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2024), Ioan F. Pop îndrăznește să pătrundă dincolo de granițele poeziei, într-un spațiu ce se sublimează de obicei și care, în mod inevitabil, trebuie să se învecineze cu alte tărâmuri, inspirate din surse diferite și nebănuite. Aceste surse sunt ca niște enigme dibuite de mâinile „care cerșesc” vechi asfințituri, mâini pentru care obiectele strălucitoare, capabile să reflecte chipurile oamenilor, au încetat să mai existe: „spasmele reîntoarcerii în luciul vechilor întâmplări, / noapte după noapte, zi după zi, ca într-o respirație a abisului. / din oglinzi se ridicau aburii altor prezențe îmbrăcate pe dos. / din turnuri ne chemau vocile împrăștiate de vânt, / am fi plutit încă în apele somnului, în vaierul din adânc” (chipurile nu se mai oglindesc în nimic).

Noua zestre a acestui spațiu, în care Ioan F. Pop pășește cu avântul unui explorator însetat de ineditul faptelor, nu se dovedește a fi nici diversă, nici bogată. Dimpotrivă, ea pare a fi aproape de structura fragilă și casantă a lumii de apoi. Este un spațiu unde realismul și fantezia se împletesc într-o țesătură complexă, dar totodată vulnerabilă, asemenea unei delicate pânze de păianjen ce se poate destrăma la cea mai mică atingere.

În această lume nouă, Ioan F. Pop nu găsește abundență sau varietate, ci mai degrabă o simplitate aproape austeră. Totuși, această simplitate nu este lipsită de profunzime, ci se aseamănă cu fragilitatea unei flori de gheață, frumoasă dar efemeră, gata să dispară în fața celei mai mici adieri de căldură. Este un loc unde obiectele și ideile nu strălucesc prin prezența lor materială, ci prin absența lor, prin ceea ce au fost odată și prin ceea ce ar putea să fie în altă dimensiune a existenței: „dincolo de toate spusele și nespusele, / de abandonuri și răzvrătiri, de uitări și aduceri aminte / un vuiet se ridica prin venele ce brăzdează întinsul / cu lumini ce abia mai pâlpâiau în silabisirile nerostite. / cu irizări care se loveau de pereții altor închipuiri. / o mână de ceață punea între ele vagi semne de punctuație” (izgonit din tăceri, izgonit din cuvinte).

În acest spațiu, al cărui contur se desenează parcă pe marginea unei realități abia percepute, Ioan F. Pop își construiește viziunea cu materiale neconvenționale, folosind nu doar cuvinte, ci și tăceri, nu doar imagini, ci și umbre. Astfel, reușește să creeze o atmosferă inedită, unde fiecare element, oricât de mic sau aparent nesemnificativ, contribuie la o complexitate aparte a secvenței lirice.

În mod surprinzător, ceea ce anunță poetul încă din titlu, o aventurare în universul livresc, îi reușește. În aceste pagini, se conturează realități potențiale, zămislite la confluența poemelor, acolo unde cuvintele se împletesc într-o țesătură de semnificații și reverii.

Evitarea ca modalitate de a scrie

Tipărirea cărții lui Virgil Dumitrescu, Titluri fără titluri (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2024), se remarcă prin ineditul său, întărind ideea enunțată de titlu: denumirile poemelor sunt abia lizibile, de parcă textele nu ar deține titlu, lăsând impresia că fiecare cuvânt se află într-o continuă căutare a propriei identități. Această caracteristică tipografică subliniază esența unei creații ce se detașează de convențional, prin faptul că autorul vrea să lase în urmă semantica titlului și să respire mai pe larg, în conținutul propriu-zis al textului.

Virgil Dumitrescu își proiectează aspirațiile către o lume liberată de detaliile apăsătoare ale urbanului. În scrierile sale, se conturează dorința unui peisaj montan, înălțat deasupra aglomerației terestre, căutând liniștea și puritatea altui tărâm, deasupra cotidianului: „Vom mai urca o dată muntele și acolo, printre nori / de vreme frumoasă, de-a fir a păr / flori galbene îți voi prinde, nu moare soarele / din atâta. Vom trăi de două ori clipa / ca și cum la poalele muntelui s-ar fi pornit desfrunzirea” (De mână cu ultima lună a verii). Această avântare spre un tărâm suprateran devine un prilej pentru autor de a rememora „ultimele nocturne”, trăite pe un deal selenar, evocând o lume onirică și misterioasă; este reinventată postura vechiului fermier american, dornic de a-și măsura și însemna proprietatea: „am înfipt acolo niște stâlpi / pe care am prins și aprins felinare” (Ultimele nocturne). 

Lirica lui Virgil Dumitrescu rămâne fidelă stilului său consacrat, cunoscut și apreciat de cititorii săi: de un romantism englezesc și descriptiv (cu insistență pe culori). Cu toate acestea, anvergura noii cărți relevă o ambiție îndrăzneață de a aborda teme (precum însingurarea sau relaxarea pe creste invadate de ceață), dorite cu ardoarea celui dezamăgit de banalitatea realității cotidiene.

În Titluri fără titluri, Dumitrescu își manifestă dorința de a evada din rigiditatea lumii materiale, căutând esențe pure și emoții netrunchiate. Astfel, el nu doar că își continuă traseul liric cu aceeași originalitate, dar și îmbină tradiția și inovația, creând o sinteză între cotidian și imaginar.

Titluri fără titluri se prezintă nu doar ca un set de poeme, ci ca o invitație într-o călătorie introspectivă, unde fiecare vers devine un pas către descoperirea unei lumi noi ca posibilitate de refugiu.