Apari și dispari în zarea ochilor mei, 
te așezi pe inima mea ca o floare albă, pură, 
ce răsare într-un colț uitat al lumii.

Când soarele obosit își întinde deasupra un nor 
și adoarme liniștit, 
tu, cu ochii tăi mari și limpezi, 
deschizi în mine o nouă zi. 
Razele, deja retrase în garderobă, 
și-au încheiat spectacolul, 
iar tu, cu o privire, aduci din nou căldura.

„Și te-aș săruta neîncetat", 
îmi spui, 
cuvintele tale plutind între noi ca niște aripi de fluture.

„Vezi tu, draga mea, 
nici nu apucăm să rostim vreo vorbă, 
înainte ca sărutările să ne poarte departe...", 
spun, la un pas de tine, 
simțindu-te deja, chiar înainte de atingere.

Mi-ai adus cafeaua, 
acel dar modest, dar atât de prețios, 
din care beau cu o încântare subtilă, 
Aburii se risipesc ușor în văzduh, 
plutind în fața privirii mele. Încet, 
te așezi pe inima mea ca o floare pură, 
de o frumusețe rară, 
care pătrunde adânc în sufletul meu.

Mă simt asemenea unei grădini 
care trăiește sub atingerea ta, 
toate rădăcinile mele sunt îmbibate de acea apă, 
dătătoare de viață. 
Când soarele, obosit, își trage norii peste el,
ca o pătură, sub care adoarme, 
tu deschizi ochii tăi fermecători asupra mea, 
iar căldura lor mă cuprinde acolo unde razele, 
retrase într-un colț, 
nu mai pot ajunge.

„Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi spui tu, ca o șoaptă venind 
din spatele unei perdele de mister.
„Și eu te-aș primi cu tot soarele din ființa mea", 
îți răspund, 
cu inima gata să te cuprindă, 
luminată de apropierea ta.
„Și aș vrea să te sărut neîncetat", 
îmi răspunzi cu o finețe, 
născută dintr-o eternitate a dragostei.

„Observi, 
draga mea, 
că nicio vorbă nu-și găsește locul înaintea săruturilor?", 
spun eu, 
pe când mă apropii de tine, 
la doar un pas de atingerea deplină.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care beau cu plăcere nemărginită, 
pe când tu, ca o umbră divină, 
te ridici pe aburii ei, 
plutind în privirea mea, precum o zeiță din Olimp
și iată! te cobori ușor asupra inimii mele 
tu, cea mai pură floare dintre toate. 
În prezența ta, 
grădina sufletului meu renaște, 
cu firavele rădăcini, 
însetate de izvorul vieții.

Când marele Helios își așază capul pe nor, 
pentru a se odihni, 
tu, cu ochii tăi strălucitori, mă luminezi, 
în locul razelor, care s-au retras deja, 
așa cum se retrage un războinic în pacea cortului său.

„Acum, aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi șoptești, ca o nimfă din spatele perdelei, 
care îți ascunde chipul blând.

„Și eu te-aș primi cu bucuria soarelui
care se revarsă pe cerul dimineții!", 
îți răspund cu fervoare, 
pe când mă îndrept spre tine, 
dorind să te cuprind cu întreaga mea ființă.

„Iar buzele tale nu m-aș sătura a le săruta, neîncetat", 
murmuri tu cu pasiune.

„Ah, oare n-ai observat 
că, de fiecare dată, 
înaintea vorbelor noastre, 
sărutările vin mai întâi?", grăiesc eu, 
când, la doar un pas de tine, 
mă apropii, 
pentru a împlini dorul din inima mea.

Mi-ai adus cafeaua, 
din care eu beau cu încântare, 
pe când tu, pe aburii ei, plutești în zarea ochilor mei 
și mi te așezi pe inimă, tu, cea mai pură floare.

Mă simt o grădină, 
cu toate rădăcinile îmbibate de apa vieții. 
Când Helios, 
pe boltă, 
își trage peste față un nor, să adoarmă, 
tu deschizi asupra mea ochii tăi, 
care mă încălzesc, 
în locul razelor, 
intrate deja în garderobă.

„Acum, m-aș  ascunde în brațele tale!", 
îmi șoptești, din spatele perdelei...
„Și eu te-aș primi, cu atâta soare!", 
îți declar solemn, ca un poet medieval, 
în timp ce mă îndrept spre tine, 
pentru a te cuprinde cu inima. 
„Și  te- aș  săruta neîncetat", 
îți continui opțiunea...
„Ai văzut
că nici nu apucăm să facem nimic, 
înaintea săruturilor, 
nicio vorbă nu ne spunem?", 
constat, când sunt la un pas de covorul lui Aladin, 
ca să ajung, în fiecare zi, oriunde mă poartă gândul, 
mai aproape de noi.

„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără ezitare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne arunce pe drumuri sălbatice,
spre dealuri nebune, unde vântul urlă prin cuiburi sterpe”.
„Oi!”, ai exclamat, trezită din vis,
„Da, vom colinda peste câmpuri bătute de soare,
și ne vom opri la fântână, sub copacul acela înalt,
unde umbrele dansează și timpul nu există”.

Florile pe care le-ai adus în cerdac
au atras albinele, care se zbăteau în lumină
și noi, ca niște artiști exilați,
râdeam de zborul lor frenetic,
de cum se aruncau din lanuri spre noi,
prinzându-se de fiecare petală.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” -
glasul meu a rupt tăcerea,
iar slujnica, venind ca un duh al dimineții,
cu șorțul ei vechi,
ne-a adus pâinici calde, abia scoase din foc,
le-am rupt în porții și le-am scufundat în mierea sălbatică.

Apoi, într-o rătăcire copilărească,
am alergat după albină, ca să-i smulg dulceața,
dar tu, cu o ironie blândă, mi-ai șoptit,
„Bărbate, 
spectrul tău e doar o rugină, un lucru uitat”.

De la acel cuvânt,
te-am numit stăpâna visurilor mele,
a tuturor fantasmelor pe care, cu mâini de sclav,
le-am scos din noroiul zilelor,
așezând piatră peste piatră,
într-o construcție nebună, care nu cunoaște sfârșit.

„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără cruțare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne poarte spre deal,
unde câmpiile se deschid în fața noastră, fără sfârșit”.
„Oi!”, ai răspuns, surprinsă de chemare,
„Ai dreptate, vom străbate câmpurile
și, neapărat, să ne oprim la fântână,
sub acel copac înalt, unde umbra se strecoară blând”.

Florile aduse de tine în cerdac
săltau cortina de petale pentru albina zumzăitoare,
mereu prezentă în lanuri și aici,
în fața noastră, ca o enigmă care se desfășoară.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” -
La această remarcă, 
slujnica s-a trezit:
cu un zâmbet misterios,
a apărut, ținând șorțul strâns în mâini
și ne-a adus pâinici fierbinți,
rupt-am fiecare o jumătate
și le-am uns cu miere.

Eu am alergat după albina zglobie,
dorind să o prind, să ne dăruiască ea însăși mierea,
obișnuit cum eram cu jocurile vechi,
dar tu mi-ai șoptit:
„Bărbate, e vremea democrației”...

De la acea șoaptă blândă,
te-am numit stăpâna inimii mele,
a întregului univers pe care, cu trudă de sclav,
îl scoteam la suprafață din solul vremii,
așezând cărămidă peste cărămidă,
sub luminile zilei care ne binecuvânta.

„Ridică-te, o, iubito!” am strigat cu glas puternic,
„Trăsura ne-așteaptă, gata să ne poarte spre culmi,
unde dealurile ne cheamă”.

„Oi!”, ai răspuns, tresărind la auzul cuvintelor mele,
„cu adevărat, vom colinda peste câmpuri verzi
și ne vom opri la fântâna de sub copacul cel falnic”.

În cerdac, unde florile tale cu atenție erau așezate,
albina s-a așezat pe petalele fragile.
Așa cum Leonardo da Vinci ar fi cercetat cu uimire,
noi ne minunam de zborul neobosit al micii vietăți,
care se arată în lanuri întinse și acum, aici, împreună cu noi.

„Am uitat să ne punem miere pe pâine!”,
am rostit eu, iar vorbele mele au trezit slujnica,
pe care am și observat-o cu șorțul în mâini, în pragul ușii,
aducând pâinici calde, proaspăt coapte pe plită.
Le-am rupt cu grijă în jumătăți și le-am uns cu miere,
iar eu, năvalnic, am alergat după albină, s-o prind,
să ne dăruiască mierea ei dulce, ca un dar de la zei.

Dar tu, cu înțelepciune, m-ai tras de mânecă:
„Bărbate, e vremea democrației, s-a schimbat lumea,
sabia ruginită a căzut din mâna ta puternică”.

Te-am numit regina întregului meu univers,
căci
am ridicat împreună ziduri din cărămizi ale vieții,
așezându-le sub soarele zilei, piatră peste piatră,
întru slava casei noastre, cămin și fortăreață de neclintit.

„Hai, ridică-te!”, 
strig fără milă, 
„trăsura așteaptă pregătită să pornim spre deal”.

„Oi!” ai exclamat, când ai auzit... 
„Ai dreptate, peste câmpuri vom colinda 
și, neapărat, să facem un popas la fântână, 
sub acel copac înalt”...

În florile aduse de tine, cu dragoste, 
în cerdac,
ateriza aurul albinei. 
Ca Leonardo da Vinci, 
noi comentam despre abilitățile vietății zglobii, 
de a se face vizibilă și în lanuri și aici.
„Am uitat să ne punem miere pe felii!".
Constatarea mea a trezit slujnica de alături, 
care, nu știu cum, 
a venit, ținând șorțul în mâini, 
să ne ofere niște pâinici, 
făcute pe plită - erau calde - le-am rupt pe jumătate 
și le-am mânjit cu mierea din borcane.
Eu alergam după albină, să o țin de gură 
și să ne dea ea miere - mă învățasem cu argați mulți, 
dar tu m-ai oprit: „Bărbate”, mi-ai șoptit, 
„e vremea democrației. Spectrul tău a ruginit, 
ți-a căzut din mână”...

De la această replică, 
pe tine te-am numit stăpână 
a tot ceea ce universul vieții mele, din solul vremii, 
cu o lopată de sclav, scotea la suprafață 
și în luminile zilei cărămidă peste cărămidă așeza.

Aburii cafelei umblă prin cameră... 
Câteodată, 
trec printre ei și ajunge la tine silueta mea, 
ruptă din mireasmă.

Pretinzi ceașca de cafea lângă pat, 
acolo unde vrei să te mai dedai unui pui de somn.
Astfel, apare prima idee a ceea ce voi fi astăzi: 
somnul tău!
Și o cană de apă dorești...
A doua idee, 
căreia mă substitui, 
dar mai mult voi fi, 
pesemne, setea ta de viață...