„Hai, ridică-te!”, 
strig fără milă, 
„trăsura așteaptă pregătită să pornim spre deal”.

„Oi!” ai exclamat, când ai auzit... 
„Ai dreptate, peste câmpuri vom colinda 
și, neapărat, să facem un popas la fântână, 
sub acel copac înalt”...

În florile aduse de tine, cu dragoste, 
în cerdac,
ateriza aurul albinei. 
Ca Leonardo da Vinci, 
noi comentam despre abilitățile vietății zglobii, 
de a se face vizibilă și în lanuri și aici.
„Am uitat să ne punem miere pe felii!".
Constatarea mea a trezit slujnica de alături, 
care, nu știu cum, 
a venit, ținând șorțul în mâini, 
să ne ofere niște pâinici, 
făcute pe plită - erau calde - le-am rupt pe jumătate 
și le-am mânjit cu mierea din borcane.
Eu alergam după albină, să o țin de gură 
și să ne dea ea miere - mă învățasem cu argați mulți, 
dar tu m-ai oprit: „Bărbate”, mi-ai șoptit, 
„e vremea democrației. Spectrul tău a ruginit, 
ți-a căzut din mână”...

De la această replică, 
pe tine te-am numit stăpână 
a tot ceea ce universul vieții mele, din solul vremii, 
cu o lopată de sclav, scotea la suprafață 
și în luminile zilei cărămidă peste cărămidă așeza.