Ai adus cafeaua întunecată, 
din care beau încet, 
cu o încântare care pare să se piardă în tăcerea din jur. Pe aburii ei, tu plutești ca o umbră palidă, dispărând și apărând în zarea ochilor mei, și te așezi încet pe inima mea, ca o floare singuratică, albă, în mijlocul unui câmp de visuri și tristeți nespuse.

Mă simt o grădină uitată, cu toate rădăcinile îmbibate de apa amară a vieții, un loc în care liniștea cade greu, ca un val de întuneric ce cuprinde totul. Când soarele pe boltă își trage peste față un nor pentru a adormi în răceala serii, tu deschizi asupra mea ochii tăi frumoși, întunecați, iar privirea ta, ca o rază pierdută în întuneric, mă încălzește acolo unde lumina s-a retras deja, departe, în umbră.

"Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", îmi șoptești, vocea ta venind din spatele unei perdele de tăcere și noapte.

"Și eu te-aș primi cu o căldură stinsă, un soare ascuns sub cenușă", îți răspund, în timp ce mă îndrept spre tine, de parcă aș merge pe o cale bătătorită de umbre și ecouri vechi.

"Și te-aș săruta neîncetat...", murmuri, iar cuvintele tale cad ca frunzele moarte într-un vis de toamnă.

"Vezi, nici nu apucăm să facem nimic, să rostim vreo vorbă, că săruturile ne copleșesc", spun eu, aproape de tine, simțind cum totul se dizolvă în tăcerea dintre noi, un pas înaintea eternității.