Mi-ai adus cafeaua, 
acel dar modest, dar atât de prețios, 
din care beau cu o încântare subtilă, 
Aburii se risipesc ușor în văzduh, 
plutind în fața privirii mele. Încet, 
te așezi pe inima mea ca o floare pură, 
de o frumusețe rară, 
care pătrunde adânc în sufletul meu.

Mă simt asemenea unei grădini 
care trăiește sub atingerea ta, 
toate rădăcinile mele sunt îmbibate de acea apă, 
dătătoare de viață. 
Când soarele, obosit, își trage norii peste el,
ca o pătură, sub care adoarme, 
tu deschizi ochii tăi fermecători asupra mea, 
iar căldura lor mă cuprinde acolo unde razele, 
retrase într-un colț, 
nu mai pot ajunge.

„Acum aș vrea să mă ascund în brațele tale calde", 
îmi spui tu, ca o șoaptă venind 
din spatele unei perdele de mister.
„Și eu te-aș primi cu tot soarele din ființa mea", 
îți răspund, 
cu inima gata să te cuprindă, 
luminată de apropierea ta.
„Și aș vrea să te sărut neîncetat", 
îmi răspunzi cu o finețe, 
născută dintr-o eternitate a dragostei.

„Observi, 
draga mea, 
că nicio vorbă nu-și găsește locul înaintea săruturilor?", 
spun eu, 
pe când mă apropii de tine, 
la doar un pas de atingerea deplină.