În brațele mele, 
te-ai luminat, tăcută, ca o flacără palidă 
ce dansează în întunericul vechi al amurgului. 

Cerul, strivit sub greutatea norilor negri, 
a răsfrânt o lumină de argint peste noi, 
iar îngerii, umbre sumbre cu aripi de raze stinse, 
pășeau peste pajiștile uitate ale raiului. Iarba lor se retrăgea, 
moale și întunecată, sub pașii noștri 
și ne ridica spre copacii sterpi, 
pomii ce purtau fructele amărăciunii, permise de o divinitate prăfuită, 
care de la începuturi poartă același veșmânt pătat de humă. 
În țesătura acelei haine vechi, 
zăream urmele mâinilor lui Adam, 
care s-a ridicat greoi din patul său de țărână, 
sub ochii îngreunați de pleoapele vremii.

O adiere în miezul unei nopți fără sfârșit 
răsuna prin raiul acesta. Cei care-l locuiau, palizi și tăcuți, 
discutau, visând la o lume nouă, o lume modelată din lut și cenușă. 
Însă ei nu simțeau cum inimile noastre bat împreună, 
fără să se ascundă, fără să se arate, 
căci nu e nimeni să ne ceară vreodată socoteală. 
Noi, fără chipuri sfinte gravate în carnea noastră, 
trăiam doar pentru acea liniște.

Preocupările lor erau departe, pierdute în ceață. 
Noi ne sărutam sub cerul cenușiu, 
ascunși sub pălăria nopții. 
Ne îmbrățișam, purtând focul ca un blestem tăcut, 
lăsând flăcările să danseze între noi. 
Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul, înfășurat în umbre, se înăbușea în fumul arderii noastre interioare, ca un ultim suspin. 
Totul devenea o masă grea, 
pregătită să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, obosit și melancolic, pleca spre mama lui. 
„I-am legat pe aceștia cu o singură săgeată”, ar fi spus el, 
„soarta i-a unit, iar focul lor va arde până la sfârșit”.

În brațele mele, 
te-ai aprins deodată, 
ca o flacără în noaptea umedă, 
iar cerul, stins și străin, s-a cutremurat, 
răsfrângând în noi lumina sa bolnavă. 

Îngerii, 
acei hoți de ținte, 
rătăceau cu aripi din raze reci, 
pajiștile, verzi și crude, își suflecau iarba, 
ridicându-ne spre copacii interziși.

În țoalele sale de humă veche, 
purtate, de la facerea lumii,
divinitatea părea o umbră sfâșiată.
În țesătura aceea prăfuită, 
se zăreau urmele palmelor lui Adam, 
de când se ridicase din patul de țărână. 

Totul era o forfotă haotică, 
un delir de început de lume, acolo, 
în acel rai obosit. 
Rezidenții șușoteau, 
gata să recreeze lumea, dar de data aceasta cu noi, 
cu noi, cei care am fi fost mai supuși. 
Însă nu băgaseră de seamă esențialul: 
noi ne ascultam inimile pulsând... 
Ce împărțeam era doar al nostru, 
o taină fără imagine sacră, 
fără icoane gravate în pielea sufletului.

Nu ne păsa de planurile lor fade. 
Ne sărutam în tăcere, 
ca în Floare albastră, 
sub cerul care nu întreba nimic, 
sub pălăria ce ascundea restul lumii.  

Ne îmbrățișam cu acel foc,
scăpărat dintr-un vis... 

Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul se plia pe sine, 
învăluit de fumul arderii noastre interioare. 
Totul devenea o masă de stele topite, 
gata să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, plictisit, se întorcea la maică-sa: 
„I-am străpuns pe aceștia doi cu o singură săgeată, 
căci dragostea lor este tot ce a mai rămas”...

În brațele mele, 
strălucit-ai deodată ca aurora care trezește pământul. 

Cerurile, 
în adâncurile lor nesfârșite, 
s-au răsfrânt în strălucirea noastră, 
iar lumina s-a întors către noi ca un dar din Olimp. 

Îngerii, 
cei cu aripi de foc și raze, 
coborau din înălțimi, 
iar pajiștile nemuritoare din Elizeu își suflecau iarba, 
pregătindu-se să ne înalțe înspre pomii cei sfinți, 
cei a căror roadă fusese menită doar zeilor. 
Acești pomi, 
aceiași de la Facerea lumii, 
purtau pecetea lutului dintâi, 
în care mâinile lui Adam s-au afundat, 
când se ridica din patul de humă, 
la porunca zeului.

Era zarvă în acea împărăție celestă, 
ca la începutul vremurilor, 
când ordinea lumii era încă nehotărâtă. 
Cei care stăpâneau acele tărâmuri discutau 
să plămădească lumea din nou, 
dar, de astă dată, pe noi ne voiau, 
căci am fi fost ascultători... 
Însă nu știau ei adevărul, 
acela că inimile noastre bătuseră la unison, 
fără ascundere și fără mândrie, 
căci nimeni nu putea să ne judece
pentru ceea ce noi împărțeam în taină. 

Niciun chip de zeu nu se oglindea în sufletele noastre...

Însă nouă puțin ne păsa de sfaturile și grijile lor. 
Sub mantia nopții, 
ne îmbrățișam cu focul dragostei, 
iar sărutările noastre ardeau mai tare 
decât flăcările Hefaistosului. 
Când focul unuia se întâlnea cu al celuilalt, 
universul se îmbiba de fumul pasiunii noastre, 
un fum care se ridica spre ceruri, 
plămădindu-se într-un pachet solid, 
arma lui Eros, care își ducea săgețile spre mama sa, Afrodita, 
zicându-i cu mulțumire: 
„Am unit doi pământeni”...

În brațele mele, te-ai luminat, deodată... 
Cerul a răsfrânt strălucirea noastră...

Era o forfotă de început de lume în rai...
Rezidenții discutau să inițieze lumea, 
dar cu noi, care am fi mai ascultători... 
Nu băgaseră de seamă un fapt -
noi ne auzim inimile -,
pe care nici nu-l ascundem, 
nici nu-l etalăm, 
fiindcă nu avem cui să dăm socoteală, 
pentru ce împărțim amândoi. 
Nu purtăm în fire o iconografie...

Nu ne interesa deloc preocuparea lor.
Ne sărutam, 
ca în Floare albastră, 
sub pălărie.
Ne îmbrățișam cu acel foc, 
pe care-l plimbam de la unul la altul.
Când se întâlnea vâlvătaie cu vâlvătaie, 
cosmosul se împresura de fumul arderii interioare, 
devenind un pachet solid în recuzita lui Cupidon, 
care pleca spre maică-sa mulțumit: 
„Am țintit cu aceeași săgeată un cuplu, 
unit de soartă”...

Îngerii umblau cu aripi de raze, 
pajiștile din rai își suflecau iarba, 
pentru a ne ridica înspre pomii cu fructe permise de către divinitate, 
care purta același țol cu pată de humă, 
de la facerea omului încoace; se poate zări, în țesătură, 
urma palmelor lui Adam, 
când a început a se ridica din patul de țărână.

O, zeiță strălucitoare, 
mai luminoasă decât raza soarelui în amiaza-i mândră, 
pe terasă, te învârți cu grația vântului,
 ce dansează printre frunzele copacilor. 

O, de-aș fi floarea pe care mâinile tale o îngrijesc cu blândețe, 
aș simți atingerea divină, 
iar rădăcinile-mi ar prinde viață din iubirea ta. 

În glumă, îți întind capcane, 
pândind ca să cazi în brațele-mi doritoare, 
ca eroul ce își așteaptă destinul.

Cât de ușoară ești, 
asemenea unui fulg purtat de vântul muntelui. 
Dar nu aș vrea, o, zeiță! ca inima ta să fie precum fulgul cel trecător, 
să nu răcească sufletul-mi aprins de dor. 

Și, dacă ai fi bulgăre de zăpadă, 
în mâna-mi, s-ar topi, iar tu, o, preaiubită, 
te-ai înfățișa în toată măreția, 
ca o zeiță coborâtă din Olimp, 
mult așteptată în fața mea.

O, iubite, de-ar fi să străbatem lumea, 
aș merge cu tine de mână oriunde, 
chiar și până la marginea tărâmurilor îndepărtate, 
fără teamă. 
Dar, iată, când rămân doar eu cu mine, 
gândurile mă apasă. 
O, te iubesc 
și pentru tine, aș face orice sub soare.

Dar, dacă nu știi, află acum! 
Ei, bine! și eu, o, iubite, port același foc în inimă.

Pe terasă, 
te învârți, mai luminoasă decât raza de soare. 

O! Mi-aș dori să fiu floarea pe care o îngrijești acum; 
îți pun piedică în șagă, 
atent să-mi cazi în brațele dornice de tine. 

Cât de ușoară ești - ca un fulg, 
dar inima ta nu aș vrea să fie popasul temporar al fulgului, 
ca să nu-i insufle fiori de gheață. 

Bulgăre de zăpadă dacă ai fi și mi-ai sta în mână, 
desigur, te-aș topi și, în fața mea, 
aș avea acea zeiță mult așteptată, 
răsărită din dezgheț...