O, zeiță strălucitoare, 
mai luminoasă decât raza soarelui în amiaza-i mândră, 
pe terasă, te învârți cu grația vântului,
 ce dansează printre frunzele copacilor. 

O, de-aș fi floarea pe care mâinile tale o îngrijesc cu blândețe, 
aș simți atingerea divină, 
iar rădăcinile-mi ar prinde viață din iubirea ta. 

În glumă, îți întind capcane, 
pândind ca să cazi în brațele-mi doritoare, 
ca eroul ce își așteaptă destinul.

Cât de ușoară ești, 
asemenea unui fulg purtat de vântul muntelui. 
Dar nu aș vrea, o, zeiță! ca inima ta să fie precum fulgul cel trecător, 
să nu răcească sufletul-mi aprins de dor. 

Și, dacă ai fi bulgăre de zăpadă, 
în mâna-mi, s-ar topi, iar tu, o, preaiubită, 
te-ai înfățișa în toată măreția, 
ca o zeiță coborâtă din Olimp, 
mult așteptată în fața mea.

O, iubite, de-ar fi să străbatem lumea, 
aș merge cu tine de mână oriunde, 
chiar și până la marginea tărâmurilor îndepărtate, 
fără teamă. 
Dar, iată, când rămân doar eu cu mine, 
gândurile mă apasă. 
O, te iubesc 
și pentru tine, aș face orice sub soare.

Dar, dacă nu știi, află acum! 
Ei, bine! și eu, o, iubite, port același foc în inimă.