În brațele mele, 
strălucit-ai deodată ca aurora care trezește pământul. 

Cerurile, 
în adâncurile lor nesfârșite, 
s-au răsfrânt în strălucirea noastră, 
iar lumina s-a întors către noi ca un dar din Olimp. 

Îngerii, 
cei cu aripi de foc și raze, 
coborau din înălțimi, 
iar pajiștile nemuritoare din Elizeu își suflecau iarba, 
pregătindu-se să ne înalțe înspre pomii cei sfinți, 
cei a căror roadă fusese menită doar zeilor. 
Acești pomi, 
aceiași de la Facerea lumii, 
purtau pecetea lutului dintâi, 
în care mâinile lui Adam s-au afundat, 
când se ridica din patul de humă, 
la porunca zeului.

Era zarvă în acea împărăție celestă, 
ca la începutul vremurilor, 
când ordinea lumii era încă nehotărâtă. 
Cei care stăpâneau acele tărâmuri discutau 
să plămădească lumea din nou, 
dar, de astă dată, pe noi ne voiau, 
căci am fi fost ascultători... 
Însă nu știau ei adevărul, 
acela că inimile noastre bătuseră la unison, 
fără ascundere și fără mândrie, 
căci nimeni nu putea să ne judece
pentru ceea ce noi împărțeam în taină. 

Niciun chip de zeu nu se oglindea în sufletele noastre...

Însă nouă puțin ne păsa de sfaturile și grijile lor. 
Sub mantia nopții, 
ne îmbrățișam cu focul dragostei, 
iar sărutările noastre ardeau mai tare 
decât flăcările Hefaistosului. 
Când focul unuia se întâlnea cu al celuilalt, 
universul se îmbiba de fumul pasiunii noastre, 
un fum care se ridica spre ceruri, 
plămădindu-se într-un pachet solid, 
arma lui Eros, care își ducea săgețile spre mama sa, Afrodita, 
zicându-i cu mulțumire: 
„Am unit doi pământeni”...