M-am uitat cu coada ochiului la tine, 
așa, ușor indiferent în aparență, 
fiindcă, în esență, 
mă hrăneam ca albina din nectarul trăirilor tale. 

Nu ți-am adresat nicio silabă, 
deși o piramidă de cuvinte îmi stătea pe limbă.
Virușii din pori ar fi crezut 
că au ridicat-o extratereștrii, nu pământenii, 
atât de imens îi era vârful, care îmi înțepa cerul gurii.

Îți vedeai în continuare de ale tale, 
așezând semnul de carte, 
la pagina 107...

Ce va fi urmat? 
Încotro te duci? 
Erau întrebările mele, 
dar și ele stăteau nerostite, 
ca un faraon fără vorbă.

Te-ai ridicat de pe scaunul cu spătar de pânză
și mi-ai mișcat mâna stângă, 
pe care mi-o așezasem la falcă, 
pentru meditațiune.
„Ia uite, dragă!”, 
te-am auzit exclamând, 
„noi cugetăm adânc”.

M-am deplasat și eu spre ea, 
cu o falsă mânie: 
„ia să vedem ce spui despre broderie!”
Eram intrigat, 
dar nu suflam o vorbuliță, 
despre fustița ei nouă, înflorată, 
care-i venea până la genunchi. 
Puncte la asemenea compunere vestimentară 
erau pantofiorii noi, luați de la Mercur, 
în vacanța de vară...