În vitrina orașului,
se întrevăd coperțile sufletelor
celor care îl locuiesc.
M-am oprit,
într-o zi,
din alergat, să deschid o carte,
ale cărei pagini
despre iubita mea puteau fi,
ea însăși captiva unei nostalgii
după zăpezile de altădată.
Ce mai! O apucasem pe altă cărare,
înspre descântecele făcute,
cu voci ușoare,
pentru a alunga o boală,
de către slujnicele trebăluind
prin casa boierului.
O, prietene,
care ai bătut calea până la mine,
de atâtea ori,
asculți chemarea neantului?
Parcă simțeai pe oasele tale mai abitir glia
decât iarba năpădind grădinile raiului...
Când aveai chef de filosofie,
te cuprindeau îngerii în slava lor
și numaidecât pe tine veneau paginile
să te surprindă tânăr și plin de energie,
ca aparatul de radio.
Erai asigurat de ceva mai multă existență.
De sub chipiu,
le vei zâmbi urmașilor,
vreo două decenii,
până și ei vor cădea sub povara etății.
În azur,
câmpia sclipește,
ca suflarea de aur a Domnului,
pe caietele universului.
Cumpăna fântânii îmi ridică,
pentru o clipă,
greutatea din suflet
și o aruncă în ghearele vulturului,
dar,
când îmi este sete și cobor găleata în apă,
mă recompun,
în sinele meu,
cu tot ce mi-a dat viața,
în ultima vreme.
Vulturul pe cer și-a dat seama
că nu-i povara mea prada lui
și a lăsat-o să-i scape înapoi,
în apa sufletului.
Calul zburdă...
Inima îmi este îndoită,
fiindcă,
zilele acestea,
mă regăsesc singur,
fără fata dragă.
Of! în oraș,
măcar o știam aproape...
Pe întinderea câmpului,
cuiul mi-a căzut din cord,
în uluca timpului călător.
Așa umblă timpul:
asemenea unui car tras de umbre,
cu propria-i îngrădire în cârcă
și nu ia,
pe mai departe,
decât pe oamenii doriți de el
și nu de zeu.
De plăcere,
caut astăzi să mă urc în mândrul cat,
dinspre care să văd păsările albe
licărind în priveliștea de sare.
Dincolo de semnele zeilor,
pe care le-aș putea desluși,
fără să apelez
la sclipirea de geniu a oracolului,
este acea matcă,
de la care s-au înfiripat universurile.
De pe geana unei piețe,
camuflată de respirația puhoiului de lume,
mă întreb dacă,
vreodată,
ajuns în preajma tumultului mătcii,
voi zări alte nașteri de spații.
Am devenit,
în acest plan real,
mai greu de întrebări decât oricine...
Mi-am propus să-l caut pe Dumnezeu.
Am recitit,
pagină cu pagină,
Biblia,
pentru a afla spațiul Domnului,
dar,
după ultimul pasaj,
m-am regăsit în starea începutului,
ca Adam dezorientat,
cu sentimentul că i-a căzut din mână
fila secretă a raiului.
Am ieșit în stradă
să-mi strig dezamăgirea,
dar liniștea lumii m-a inhibat atât de mult,
încât am revenit în mine însumi,
chemându-mi toți solii acasă.
A doua zi,
m-am nimerit în agora,
dispus la noi izbânzi.
Am cumpărat,
dintr-un magazin la modă,
toga lui Democrit.
În voința tuturor de acolo,
am identificat,
de la început,
spiritul divin, țesut ca pânza,
într-un război al dilemelor,
de tânăra fată.
La câmp, ce să vezi?
Ciorile băteau mesaje cu pliscul,
unele spre altele,
ca la telegraf,
că se apropie de nucul,
prins cu agrafa de foaia văzduhului,
cei doi soți,
oarecum supărați: să se facă liniște
și,
mai târziu,
când raportul dintre ei se va fi reglat,
ca aparatului, frecvența pe Radio Constanța,
să se ciugulească boabele din cuibul făcut în pământ
cu parul,
de către țăran.
Umbra atârnă de ram, ca un sac,
dar nimeni nu are timp de răgaz.
Răscolită de plug,
brazda înșfacă semințele în tăcere.
Pe drum,
țăranul,
căruia îi căzuse pălăria de pe cap
și voia să o recupereze din coșul căruței,
își îndeamnă soția să țină frâiele.
-Mai bine, pe-ale căsniciei!
îi răspunde, râzând.
-Preocupată mai ești să conduci treburile!
Poftim, preia-le tu!
-Măi om ce ești, am glumit!
-Eu, nu!
La orizont,
ca dintr-o căciulă de scamator,
hopa! și colina,
pe-al cărei spate,
potcoavele taie cărare.
Aranjându-și pălăria pe cap,
țăranul se duce spre cal: îi pune hamul,
să iasă la câmp, pentru semănat.
Parfumul boabelor de porumb
iese din săcui, precum cobra,
din coșul dresorului.
Femeia nu-și găsește opincile.
-Uită-le aici, sub pom,
îi strigă bărbatul cu of de supărare,
dar și de șagă, totodată.
-Cum ajung să mă încalț? întreabă ea,
bosumflată.
-Pe sârmă, dragă! Cine mai este ca tine?
O acrobată am și eu în curte!
-Dar, în spinarea ta, nu sui eu?
Ascultător,
țăranul își ia în cârcă soața,
precum apa se îndreaptă spre mal,
alunecând pe spinarea peștilor.
-Dar, omule, nu puteai să mi le aduci
la scară tu?
Ți-ai omorât spinarea degeaba! Și, la câmp,
îmi vei striga, toată ziua,
că ai obosit din culpa mea.
-Ia, du-te, femeie, mai încolo
și mă lasă! O împinge, ușor, înspre casă.
M-oi descurca eu și de această dată.
Femeia rămase acasă, la somn.
Îi va duce, mai târziu, ulciorul cu apă.
Rămase la somn?
S-o creadă ea!
Bărbatul o smulge ca pe floare
și o așeză în căruță, pe băncuță, lângă sine
și-i dă bice pe spinare bidiviului pur-sânge.
Se desfășurase în atmosferă,
sub formă de abur,
tronul lui Jupiter
și s-ar fi putut întâmpla
să-l inspir. Întărit de forța lui,
plămânii mei ar fi devenit mașini
de respirat secole
și istorii. Voința de a fi dictator
s-ar fi impus în ceruri
și trupul meu s-ar fi sublimat
într-o stare de fulger.
Nu este aceasta cauza
pentru care universul interior
este separat prin carne de lume?
Noi am fi numai voință,
suflarea mișcând pomii,
zborul cocorilor,
umbra de lângă obiect,
spre punctul central al vederii
de sine al nostru.
Penele din mâna scribilor
s-au transformat în pumnale,
aerul devenise teaca
din care s-au luat armele
care m-au rănit și, astfel,
mi s-a interzis să exist.
Republica a strălucit,
pentru scurt timp!