În vitrina orașului, 
se întrevăd coperțile sufletelor 
celor care îl locuiesc.

M-am oprit, 
într-o zi, 
din alergat, să deschid o carte, 
ale cărei pagini 
despre iubita mea puteau fi, 
ea însăși captiva unei nostalgii 
după zăpezile de altădată.

Ce mai! O apucasem pe altă cărare, 
înspre descântecele făcute, 
cu voci ușoare, 
pentru a alunga o boală,
de către slujnicele trebăluind 
prin casa boierului.

O, prietene, 
care ai bătut calea până la mine, 
de atâtea ori, 
asculți chemarea neantului? 
Parcă simțeai pe oasele tale mai abitir glia 
decât iarba năpădind grădinile raiului...

Când aveai chef de filozofie, 
te cuprindeau îngerii în slava lor 
și numaidecât pe tine veneau paginile 
să te surprindă tânăr și plin de energie, 
ca aparatul de radio. 
Erai asigurat de ceva mai multă existență. 

De sub chipiu, 
le vei zâmbi urmașilor, 
vreo două decenii, 
până și ei vor cădea sub povara etății. 

În azur, 
câmpia sclipește,
ca suflarea de aur a Domnului, 
pe caietele universului. 

Cumpăna fântânii îmi ridică, 
pentru o clipă, 
greutatea din suflet 
și o aruncă în ghearele vulturului, 
dar, 
când îmi este sete și cobor găleata în apă, 
mă recompun, 
în sinele meu, 
cu tot ce mi-a dat viața, 
în ultima vreme.

Vulturul pe cer și-a dat seama 
că nu-i povara mea prada lui 
și a lăsat-o să-i scape înapoi, 
în apa sufletului.

Calul zburdă...
Inima îmi este îndoită, 
fiindcă, 
zilele acestea, 
mă regăsesc singur, 
fără fata dragă.
Of! în oraș, 
măcar o știam aproape...

Pe întinderea câmpului, 
cuiul mi-a căzut din cord, 
în uluca timpului călător.

Așa umblă timpul: 
asemenea unui car tras de umbre, 
cu propria-i îngrădire în cârcă 
și nu ia, 
pe mai departe, 
decât pe oamenii doriți de el 
și nu de zeu.  

De plăcere, 
caut astăzi să mă urc în mândrul cat, 
dinspre care să văd păsările albe 
licărind în priveliștea de sare.

Dincolo de semnele zeilor, 
pe care le-aș putea desluși, 
fără să apelez 
la sclipirea de geniu a oracolului, 
este acea matcă, 
de la care s-au înfiripat universurile. 

De pe geana unei piețe, 
camuflată de respirația puhoiului de lume, 
mă întreb dacă, 
vreodată, 
ajuns în preajma tumultului mătcii, 
voi zări alte nașteri de spații.

Am devenit, 
în acest plan real, 
mai greu de întrebări decât oricine...

Mi-am propus să-l caut pe Dumnezeu. 
Am recitit, 
pagină cu pagină, 
Biblia, 
pentru a afla spațiul Domnului, 
dar, 
după ultimul pasaj, 
m-am regăsit în starea începutului, 
ca Adam dezorientat, 
cu sentimentul că i-a căzut din mână 
fila secretă a raiului. 

Am ieșit în stradă 
să-mi strig dezamăgirea, 
dar liniștea lumii m-a inhibat atât de mult, 
încât am revenit în mine însumi, 
chemându-mi toți solii acasă. 

A doua zi, 
m-am nimerit în agora, 
dispus la noi izbânzi. 
Am cumpărat, 
dintr-un magazin la modă, 
toga lui Democrit. 

În voința tuturor de acolo, 
am identificat, 
de la început, 
spiritul divin, țesut ca pânza, 
într-un război al dilemelor, 
de tânăra fată.

La câmp, ce să vezi? 
Ciorile băteau mesaje cu pliscul, 
unele spre altele, 
ca la telegraf, 
că se apropie de nucul, 
prins cu agrafa de foaia văzduhului, 
cei doi soți, 
oarecum supărați: să se facă liniște 
și, 
mai târziu, 
când raportul dintre ei se va fi reglat, 
ca aparatului, frecvența pe Radio Constanța, 
să se ciugulească boabele din cuibul făcut în pământ 
cu parul, 
de către țăran.

Umbra atârnă de ram, ca un sac, 
dar nimeni nu are timp de răgaz.

Răscolită de plug, 
brazda înșfacă semințele în tăcere.  

Pe drum, 
țăranul, 
căruia îi căzuse pălăria de pe cap 
și voia să o recupereze din coșul căruței, 
își îndeamnă soția să țină frâiele.
-Mai bine, pe-ale căsniciei! 
îi răspunde, râzând.
-Preocupată mai ești să conduci treburile! 
Poftim, preia-le tu!
-Măi om ce ești, am glumit!
-Eu, nu!

La orizont, 
ca dintr-o căciulă de scamator, 
hopa! și colina, 
pe-al cărei spate, 
potcoavele taie cărare. 

Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: îi pune hamul, 
să iasă la câmp, pentru semănat.

Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, precum cobra, 
din coșul dresorului.

Femeia nu-și găsește opincile.
-Uită-le aici, sub pom, 
îi strigă bărbatul cu of de supărare, 
dar și de șagă, totodată.
-Cum ajung să mă încalț? întreabă ea, 
bosumflată.
-Pe sârmă, dragă! Cine mai este ca tine? 
O acrobată am și eu în curte!
-Dar, în spinarea ta, nu sui eu?

Ascultător, 
țăranul își ia în cârcă soața, 
precum apa se îndreaptă spre mal, 
alunecând pe spinarea peștilor.

-Dar, omule, nu puteai să mi le aduci 
la scară tu? 
Ți-ai omorât spinarea degeaba! Și, la câmp, 
îmi vei striga, toată ziua, 
că ai obosit din culpa mea.
-Ia, du-te, femeie, mai încolo 
și mă lasă! O împinge, ușor, înspre casă. 
M-oi descurca eu și de această dată.

Femeia rămase acasă, la somn. 
Îi va duce, mai târziu, ulciorul cu apă.

Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge ca pe floare 
și o așeză în căruță, pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice pe spinare bidiviului pur-sânge.  

Se desfășurase în atmosferă, 
sub formă de abur, 
tronul lui Jupiter 
și s-ar fi putut întâmpla 
să-l inspir. Întărit de forța lui, 
plămânii mei ar fi devenit mașini 
de respirat secole 
și istorii. Voința de a fi dictator 
s-ar fi impus în ceruri 
și trupul meu s-ar fi sublimat 
într-o stare de fulger.

Nu este aceasta cauza 
pentru care universul interior 
este separat prin carne de lume?
Noi am fi numai voință, 
suflarea mișcând pomii, 
zborul cocorilor, 
umbra de lângă obiect, 
spre punctul central al vederii 
de sine al nostru.

Penele din mâna scribilor 
s-au transformat în pumnale, 
aerul devenise teaca 
din care s-au luat armele 
care m-au rănit și, astfel, 
mi s-a interzis să exist. 

Republica a strălucit, 
pentru scurt timp!