Timpul pe care-l petrec pare fără sfârșit...
Nu e punct pentru el. 
Așa credeam. 
Azi, până atunci, este un fel de tunel, 
la al cărui capăt aș ajunge 
până după etatea de 90 de ani, 
dacă m-aș deplasa concomitent 
pe direcția cealaltă a axei. 

Unde sunt acele momentele?
Au căzut în punga istoriei, 
ca boabele de porumb, 
coapte de mama Ioana pe plita sobei.

Deschid o ușă a imaginației iar 
înspre acel timp blajin. 
Tata (așa ii spuneam bunicului) ațipea la prânz, 
ascultând muzica populară de la difuzorul din perete. 
Stăteam și eu, rezemat de căpătâi. 
Nu știu ce așteptam.  
Uram orele de după douăsprezece. 
Totul se stingea și pentru ceilalți 
copii de vârsta mea, 
fie într-o pauză de masă, 
fie într-o îndeletnicire de țară, 
precum să dreagă, împreună cu ai lor, 
roata de la căruța din șopron. 

Gândul îmi zbura la acea fată pe care o plăceam 
și despre care voiam să aud zvonul 
că a sosit de la oraș. 
Speranța se îmbina cu îndoiala în sufletul meu 
și din acest motiv 
prezentul parcă nu se mai termina. Îl ronțăiam 
ca pe o felie de pâine veche. 
Nu eram împăcat în dragoste 
și nu aveam liniște. 

Mă duceam să iau apă de la fântâna din drum, 
a cărei gură era plină de gheață. 
Lanțul rece îmi înroșea palmele, 
dar ochii mei căutau în zare pe Liana 
și, desigur, apariția ei 
mi-ar fi scuturat inima de
melancolie. 
Eternizam activitatea, 
pentru a surprinde mașina Dacia, 
din păcate, nu și vârsta aceea; 
dacă aș fi fost informat de mine, cel de acum,
că se duce, aș fi tras de fâșia vremii, 
ca de o piele, să o prelungesc, pentru vecie. 
Ecou al fântânii m-aș fi făcut 
și mi-aș fi șoptit cu vibrație: „Bucură-te!".