Aspectul mitic al temporalității, evidențiat adesea în literatura populară prin formule introductive, precum: „A fost odată ca niciodată”, dobândește la Eminescu o direcție filozofică. În Povestea magului călător în stele, poetul interpretează acest timp ca o epocă a unității primordiale, a unei armonii universale. Pe plan științific, etapa este echivalabilă cu momentul când toate formele materiale coexistau sub pulsația comună a atomului originar: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăție / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Axa temporală este dublată de o cosmologie ontologică, în care planeta era populată de ființe de tip demiurgic (ele manifestau o forță creatoare instantanee: dețineau abilitatea de a transforma ideile în realitate fără intervenție tehnică sau efort manufacturier, trăsătură definitorie a stării paradisiace). Acest ideal al originilor, în care oamenii trăiau vieți îndelungate și în armonie, rămâne un reper fundamental al gândirii eminesciene. Pământenii din această perioadă ideală, înzestrați cu o înțelegere clară a energiilor, devin precursori ai figurii lui Adam.

 „Stelele din ceriuri”, „copile albe cu părul blond și des” – după cum le descrie Eminescu -, sunt metafore care juxtapun cosmogonia poetică intuiției științifice. Raza primordială (identificabilă cu fotonii, particulele fundamentale ale luminii) este un mijloc esențial al interacțiunii dintre sferele cerești și Terra. Raza funcționează ca o punte între dimensiunile universului, iar pământul, în această ordine inițială, apare ca un „paradis al jocului”, un spațiu al destinderii maxime și al echilibrului absolut. Odată cu perturbarea armoniei inițiale, stelele, „copile” ale cosmosului, se retrag, renunțând la interacțiunea lor directă cu Pământul. Ele devin parte din însăși raza primordială. Lumina, care înainte era „sfoară” a leagănului lor, se convertește într-un simbol al autonomiei cosmice. Stelele nu mai peregrinează, ci devin puncte fixe, depozitare ale misterului originar, inaccesibile și închise în propria lumină. Natura subtilă a aștrilor reflectă o posibilitate de comuniune între amplori aparent opuse – cea divină și cea telurică. Parte a acestui sistem, Terra devine un receptacol al energiei cosmice.

Sala tronului se configurează ca o arhitectură deschisă către natură, într-un timp în care nu existau condiții meteorologice ostile. Este un microcosmos unde iarna și primăvara se întâlnesc, pentru a accentua statutul aproape divin al împăratului: „În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, / Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, / Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, / Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond, / Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară / Și întind umbre cu miros pe-a alei întins rond, / Acolo sta-mpăratul”. Arborii, agenți activi ai schimbării anotimpurilor, transcend un rol pur decorativ. Ei devin ființe capabile să transforme iarna într-o „blândă primăvară”. Eminescu nu conceptualizează acest fenomen ca pe o minune sau metaforă, ci îl prezintă drept o caracteristică firească a unei lumi demult apuse, în care nu existau limite între mit și realitate.

Contrastul cu abordarea lui Dimitrie Anghel, din volumul În grădină (1905), este evident. Anghel investește arborii (în special, caișii) cu atribute umane, precum noblețea arhicunoscută a cavalerilor medievali. Dacă Eminescu integrează natura ca o forță vie și participativă, Anghel explorează misterul vegetal prin lentila simbolismului, unde natura devine o metaforă a idealurilor umane. Aceasta ar fi diferența între romantismul mitic eminescian și lirismul introspectiv al simbolismului, fiecare poet revelând peisajul în moduri complementare.

Întretăierea planurilor depărtat și intim, o forfecare stilistică, retușează, din mase, portretul împăratului, atât din punct de vedere moral, cât și fizic. Alt rol al schimbării unghiurilor de vedere, asupra efigiei imperiale, este amplificarea surprizei: una se observă de la distanță, un conducător desăvârșit, și alta gândește împăratul, suit pe soclu. Fiecare acțiune a lui este acompaniată de ampla reacție a mulțimii, a popoarelor înseși, risipite pe hartă; e o vreme a basmelor, permisibilă semnalelor sonore dintre oameni, indiferent de distanță. Pare un pământ plat. Mișcarea diriguitorului este vizibilă din orice punct, iar glasul său auzit de oriunde: „Deodată împăratul din tronul lui se școală / Ca regele pustiei din stânca de granit, / În curte oastea sună cântarea triumfală / Poporul o aude mișcându-se ‘miit”.   

Constituția fizică a împăratului este diferită de aceea a unui om obișnuit, fiindcă timpul, deși prezent, nu operează prin uzura fizică, în cazul lui, ci devine un ornament al înțelepciunii. „Neaua” care i se așază pe frunte, ca o diademă, desemnează un timp sublimat, un marcaj exterior al unei existențe spirituale nealterate. Când poetul îl numește „bătrânul”, recunoașterea etății nu este concordantă metricii temporale firești, ci mai degrabă asimilării experienței de viață. Înțelepciunea împăratului constă în abilitatea de a-și recupera, prin reflecție, zilele trecute: se transpune în ele prin analogia cu vârsta și atitudinile sfătuitorilor săi. În boierii din jur, el nu vede doar figuri de ranguri sociale variate, ci proiectează propriile vârste anterioare, redescoperindu-și gândurile, aspirațiile și judecățile care i-au caracterizat cândva existența. Actul de comandă devine unul al empatiei și al recunoașterii de sine în celălalt. Boierii, la rândul lor, se raportează la împărat prin prisma protocolului ierarhic, dar și cu o stimă încărcată de reverberațiile aprecierii nealterate de trecerea vremii.

Comparația boierilor cu zilele trăite de stăpânul lor merită subliniată, nu atât pentru originalitatea unei asemenea imagini artistice – deși rar întâlnită chiar în contextul literaturii universale – , cât mai ales pentru bogăția semnificațiilor pe care le implică. Această analogie reușește să înfățișeze relația profundă dintre domn și slujitorii lui printr-un mecanism simbolic subtil: boierii își dobândesc esența existenței prin suflul vieții cezarului; devotamentul lor atinge o asemenea intensitate, încât impresiile zilelor trăite alături de el se imprimă pe chipurile lor, devenind astfel niște oglinzi ale momentelor istoriei comune. Deciziile imperatorului funcționează asemenea unui catalizator al memoriei: zilele de altădată, cu toate întâmplările lor cruciale, revin una câte una, ca niște secvențe dintr-un film vechi. Fiecare chip îi amintește unui stăpân nostalgic câte un episod specific: nașterea unuia, căsătoria altuia – fragmente dintr-un trecut care s-a transformat, prin repetarea simbolică a acestor legături, în țesătura prezentului.

Sănătatea și vigoarea împăratului nu sunt doar trăsături personale, ci pietrele de temelie pe care se clădește prosperitatea națiunii. Pentru suveran, care toată viața a cooperat, moartea nu este decât un partener, un mesager al faptului că și-a împlinit destinul, iar acum este momentul predării ștafetei. Ca în vechile credințe populare, morții i se repartizează trăsături motrice (ea vine la oameni), dar nu terifiante. Împăratul îi cunoaște funcționalitatea: o vietate înaripată, dotată cu vestmânt specific, o făptură care știe ce are de făcut: „Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase, / Pletele argintoase pe umerii-i cădea”. Aici, trupul împăratului nu mai este doar carne și oase, ci devine o metaforă vie a zborului spiritual.

Eminescu face dovada comprehensivității naturii umane: „Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. / Din oase și din vine a stors a vieții suc / Și slabă și uscată e împărăteasca-mi mână. / Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc, / Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună / Pe mine… Și suflarea-mi aripile-i o duc”.

Imaginea suveranului care, asemenea unui brad vechi pe stânci, își simte forțele pe sfârșite, accentuează ireversibilitatea timpului și inevitabilitatea morții. Senectutea este privită ca o însingurare existențială, în care atât corpul, cât și spiritul cedează sub povara anilor. Moartea, descrisă cu o solemnitate aproape ritualică, devine o realitate apropiată. Ultimele pulsații ale vieții sunt captate cu o precizie care intensifică lirismul introspectiv al versurilor: „Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește”.

Eminescu își demonstrează din nou talentul de a surprinde esența experienței umane. Totul se transformă într-o meditație asupra efemerității vieții. Titanic în reflecții, craiul își asumă domnia asemenea lui Atlas, însă cu o diferență crucială: povara împărăției nu este pentru el o osândă eternă, ci un bun material, o schemă gestionabilă, condiționată de transferul puterii către un succesor vrednic.

Abandonarea acestei puteri în mâinile unor aventurieri sau profitori ocazionali ar fi fost echivalentă, în viziunea bătrânului împărat, cu un act de dezonorare, o deschidere periculoasă către anarhie. Orice cedare către plăcerile comune l-ar fi transformat pe el însuși într-o figură incompatibilă cu autoritatea necesară pentru a ține frâiele unui imperiu. Bătrânul este privit drept prototip al hegemonului ideal, capabil să reziste tentațiilor personale pentru binele națiunii, iar această tărie de caracter o cultivă, cu un simț aproape sacru, în fiul lui.

Rugăciunea pentru „hotarnicele clipe” este mai mult decât o cerere de longevitate – este o pledoarie pentru suficient timp în care să poată transfera ordinea și grandoarea împărăției pe „umerii tineri” ai fiului. Imperiul nu este doar un teritoriu sau o sumă de bogății, ci o moștenire spirituală, un simbol al puterii divine care guvernează timpul și destinul.

Cezarul își structurează existența în jurul unor principii fundamentale: credința în dihotomia sufletului și a trupului, recunoașterea vieții ca fiind măsurată strict de voința cerului și, mai presus de toate, înțelegerea puterii ca o structură tangibilă. Spre deosebire de Atlas, care ține bolta cerească în nemișcare, craiul manipulează imperiul ca pe o planșă de lemn, un artefact al autorității care poate fi ridicat, mutat sau transmis: „Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe / Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort, / Nainte până corpu-mi să cadă în risipe, / Rog cerul să ‘nmulțească hotarnicele clipe / S’ urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port – / Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân’ trăiesc / Imperiul gigantic, purpuru ‘mpărătesc”.

Portretul fiului, așa cum se conturează în această perspectivă paternă, reprezintă o excepție remarcabilă în lirica eminesciană: „Nainte de a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur, – eu voiu ca să-l încerc. / Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete / Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc”. Spre deosebire de portretele idealizate sau distant simbolice, aici avem un portret întemeiat pe o observație profund personală, făcută de un martor de o credibilitate aparte – tatăl său, împăratul. Acesta își privește fiul cu obiectivitatea unui om preocupat de grija pentru continuitatea domniei: pe de o parte, îl admiră pentru tinerețe și potențial, iar, pe de alta, se teme pentru slăbiciunea inerentă acestei vârste, lipsa de experiență.

Descrierea fizică a tânărului, odată schițată, depășește simpla funcție de ornament liric. „Brunele plete” devin simbol al naturaleței și purității, însă, înainte de a le împodobi cu „herbul meu de aur”, tatăl cere o probă morală. În această pretenție, se concentrează esența relației dintre putere și virtute, trăită ca o dispută continuă între tentație și rațiune.

Imaginea „lanțului de roze” care încearcă să „strângă” sfera gândirii se referă subtil la pericolul seducției plăcerilor. Rozeta, un simbol delicat și efemer, devine aici o unealtă a corupției morale. Fiul trebuie să demonstreze nu doar stăpânire de sine, ci și o rezistență mentală. Tatăl proiectează asupra propriului copil o viziune ideală, dar, concomitent, îl supune unei probe a compatibilității dintre înfățișare și moralitate, dintre destinul regal și fibra interioară.

Eminescu propune o viziune despre sorginți care depășește cadrul mitic și se transformă într-o meditație filozofică asupra raportului dintre sacru și profan, dintre creație și ideal. Nostalgia edenică și profunzimea metafizică așază opera poetului într-un context universal, evocând un timp sacru, circular, în care omul și cosmosul coexistau în perfectă învoire.