În curte, 
lumina de la becul de sub streașină 
este amplificată de omătul dormind peste lucruri. 

Ies în tindă, 
chemat de bunicul să-mi arate sania, 
la care a tot lucrat. 

„Mare făurar!” mă gândeam. 
Cine știe ce bidiviu voi întrece pe drum, 
când voi ajunge pe pârtie. 

Cât o muscă, 
sania era proptită în grămada albă, 
chiar înspre cușca unde însuși câinele 
adulmeca urme,  
dar ce dificultate 
și pentru el să le discearnă, 
întrucât nu se vedea o boabă. 

M-am suit pe sanie...
Poate să alunece, 
mai știi? 
și să aibă viteză cât orătăniile zglobii.

Eram încrezător că voi fi fulger, 
cel puțin pe povârniș 
și vâști! m-am trezit la realitate, 
din visul de a avea o sanie cumsecade... 
Nu a alunecat, însă, nici măcar un centimetru, 
deși am împins cu picioarele în pământ, 
cât am putut. 

Eu m-am dus de-a dura, 
de la inerția frântă brusc 
de la tălpicul afundat în omătul plăpând.