În curte, lumina de la becul de sub streașină este amplificată de omătul care doarme peste lucruri.
Ies în tindă, chemat de bunicul să-mi arate sania, la care a tot lucrat.
Mare făurar! mă gândeam. Cine știe ce bidiviu voi întrece pe drum, când voi ajunge pe pârtie.
Cât o muscă, sania era proptită în grămada albă, chiar înspre cușca unde însuși câinele adulmeca urma saniei, dar ce dificultate și pentru el să o discearnă, întrucât nu se vedea o boabă. Prea mică! dar m-am consolat - poate să alunece, mai știi? și să aibă viteză cât orătăniile zglobii.
M-am suit pe sanie, încrezător că voi fi fulger, cel puțin pe povârniș și vâști! m-am trezit la realitate, din visul de a avea o sanie cumsecade, pe care să o arăt mâine copiilor din drum.
Nu a alunecat sania nici măcar un centimetru, deși am împins cu picioarele în pământ, cât am putut.
Eu m-am dus de-a dura, de la inerția frântă brusc de la tălpicul afundat în omătul plăpând.