Tăblițe de lut vorbitor, cea mai recentă carte (subintitulată Antologie), semnată de Cristian – Liviu Burada, conține o metaforă pentru om, aceea de „lut vorbitor”. Semnificația este mai largă, datorită cuvântului „tăblițe” (Epopeea lui Ghilgameș – cea mai veche din lume – este scrisă pe tăblițe de lut ars). În antologia de față, autorul recuperează primele sale poeme („tăblițele” – care au însemnat buchiseala pe tărâmul liricii), alături de care a adăugat texte reprezentative pentru diverse etape ale creației lui.

În viziunea lui Platon, realitatea nu reprezintă decât o palidă reflexie a lumii ideilor pure, acolo unde se află adevărata esență a existenței. Pe acest fundal filosofic, poemul Tăblițe de lut vorbitor, care împrumută titlul întregii antologii, pare să actualizeze într-un registru poetic interogațiile fundamentale asupra relației omului cu divinitatea. Polisemantismul versurilor deschide o gamă largă de interpretări asupra limitelor ontologice: „Dumnezeu a ațipit cu cartea în mână / Putem să citim şi noi povestea / Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori”. Omul apare, în acest context, drept imitator al divinității, un demiurg secundar. Dar această capacitate creativă a lui este însoțită de ambiguitate (este darul imitării un gest de comuniune cu divinul sau un act de subtilizare, de însușire temerară a unui atribut care aparține exclusiv Creatorului, știința de carte?). Tăblițele, simbol al cunoașterii și al scrierii, evocă tocmai pendularea între inspirația sacră și tentația profană. Ele poartă semnul dorinței de a fixa ceea ce este efemer, de a capta o frântură din fluxul divin în contururile imperfecte ale existenței umane.

Dacă Dumnezeu, odată ce începe să dicteze povestea, nu mai poate opri desfășurarea evenimentelor, întrebarea despre sensul cunoașterii se impune cu acuitate: de ce ar trebui să știe omul, în prealabil,  propriul destin, dacă oricum nu poate schimba nimic? Aceasta trimite la un paradox esențial: cunoașterea nu anulează cursul faptelor, dar nici nu îl face mai ușor de îndurat. Ea există, mai degrabă, ca o probă a libertății interioare a omului, de a interpreta ceea ce i se întâmplă, de a se apropia sau de a se îndepărta de sursa Dumnezeu. Astfel, poemul Tăblițe de lut vorbitor reflectă drama condiției umane, prinsă între fascinația pentru cunoaștere și ireversibilitatea destinului. În actul scrierii, fie că este privit ca inspirație, fie ca imitație sau îndrăzneală, se află întregul sens al umanității: încercarea de a traduce misterul în cuvinte, chiar acceptând că această tălmăcire nu este decât o umbră a ideii originare.

Odată rostită, sub forma logosului – expresie a gândirii și intenției supreme –, această poveste, care este despre sclavii de la galeră, instituie un determinism ireversibil, din care nimeni, dintre cei cuprinși în această paradigmă cosmică, nu se poate sustrage. Totuși, într-un gest de un antagonism remarcabil, poetul inserează speranța, cea din cutia Pandorei, într-un cadru definit prin absența orizontului, atât în sens literal, cât și metaforic. Această intervenție conferă o dimensiune salvatoare unui spațiu ce părea destinat iremediabil deznădejdii: „Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori / Când nefericirea poate părea fericire / Băltind în galerele sclavilor cărora speranța / Loc de putere nemărginită le ține / Iar vâslele în sângele lor înfloresc suveran / Cum nuferi tămăduitori în pestilențiale mâluri / Tăblițe de lut năclăite de privirile celor dinainte / Tăblițe de lut vorbitor îngropate la rădăcina gândurilor noastre”.

Speranța se conturează ca un laitmotiv, devenind liantul între trecerea timpului și aspirația spre regăsire. Dacă pentru Ion Creangă, miracolul era modul în care mămucii îi reușea finalizarea unui produs culinar, precum închegarea piftiei, pentru Cristian Liviu – Burada, acesta este strâns legat de dorința de a descifra numele adevărat al zilei care se duce în neant – un neant care, pentru majoritate, este ireversibil, dar, în poemul Bumerangul sau un adevăr cu mama,  reprezintă doar o paranteză în așteptarea unei reîntoarceri.

Mai presus de taina zilei care se irosește în necunoscut, ceea ce pe autor îl copleșește cu adevărat este absența cuvântului mamei – acel cuvânt care traducea esența vieții într-o formă accesibilă și clară. El evită să numească ziua care a marcat această pierdere, de parcă o denumire ar conferi eternitate acestor 24 de ore, suspendate între durere și speranță: „Voiam să vorbesc neapărat cu mama / Care nu mai era de aceeași parte a oglinzilor cu mine / În vreme ce păsări sau zile zburau către apus / (cineva le zvârlea ca pe bumeranguri / Așteptându-le să se întoarcă foarte cuminți / Către mâna aceea ocrotitoare) / Eu doar voiam s-o întreb pe mama / Ce zi era atunci cu adevărat / Pentru că de la ea nimeni nu-mi mai spusese niciun adevăr / Dar cum nu se mai auzea nimic absolut nimic / Am zvârlit şi eu acea zi cu clipele ei toate / Ca pe un bumerang răvășit / În mii de alte bumeranguri spre apus / Cu speranța că vreodată se va întoarce la mine / Cu numele ei adevărat cu tot” (Bumerangul sau un adevăr cu mama).

Volumul Tăblițe de lut vorbitor propune un dialog profund între om și divinitate, un parcurs poetic care împletește cunoașterea cu introspecția. Cristian-Liviu Burada reușește să transforme efemeritatea existenței într-o poveste care depășește timpul, un testament liric al încercării omenești de a înțelege mediul și de a da sens vieții.

Prin metafore complexe, pendulând între sacru și profan, poetul explorează limitele ontologice și puterea logosului. Această antologie este, în esență, o invitație de a descifra nu doar textul, ci și propria noastră poveste scrisă pe tăblițele fragile ale timpului.