In childhood, the horizon stretched before me, unburdened by the weight of any sentiment. I ignored the shadows cast on the ball waiting in the grass for a kick, to leap through the air, like the nightingale.
I crushed lilies underfoot as I ran, the gardens rejoiced that a human age exports play to the society of plants.
For the souls that prefer the field in full vigor, we would define wine as "a memory of grapes."
The silhouette of a bow (of someone destined to straighten the empire) dispels the clash of swords in its charge.
The coin describes in the air angles of decay, under the eyes of a meteorologist with the traits of a corrector of storm magnitudes.
În copilărie, orizontul se prezenta dinainte-mi neconcurat de greutatea vreunui sentiment. Neglijam umbrele care se răsfrângeau pe mingea așteptând în iarbă un șut, să tresalte prin văzduh, ca privighetoarea.
Striveam în alergare crinii, grădinile se bucurau că o vârstă omenească exportă jocul în societatea vegetală.
Pentru sufletele care preferă ogorul în deplin elan, am defini vinul „amintire de struguri”.
Silueta de arcuș (a cuiva însemnat să îndrepte imperiul) înlătură din iureș zăngănitul de săbii.
Moneda descrie în aer unghiuri ale decăderii, sub ochii unui meteorolog cu valențe de corector al amplorii furtunilor.
A trip to Australia, one I take in my imagination every Saturday, alongside the Discovery channel.
A yearning for travel so intense that it becomes a land within me, a place where my closest friends tread, those who still remain, for some have forgotten my phone number.
I find contentment in the realms of birds (writing in the cosmos with blue waves about earthly landscapes).
Out of nowhere, uncertainty troubles me: I do not know if our field is free of husks, so we can plow it.
În fiecare sâmbătă, urc într-un tren imaginar al mirajului, spre ținuturi de soare și praf – Australia mea de hârtie și ecran, pe care Discovery mi-o inspiră.
Ținuturile despletite respiră sub cerul întins, iar păsările scriu în cosmos, cu aripi de cerneală albastră, mesaje despre umbrele care dorm pe brazde.
De undeva, dintr-un unghi nevăzut al gândului, se strecoară o șoaptă a anotimpurilor care se răsfrâng peste noi.
Ogorul, poate gol, poate încărcat de coceni îndărătnici, așteaptă un plug care să-i mângâie coasta cu promisiunea semănatului. Îmi pare că pământul nu mai este doar al nostru, ci al îndoielilor care-l prind în lanțuri.
Dar în noi încă pâlpâie un dor de călătorie, un dor de a ne cufunda brațele în lutul visurilor, de a ara până când pomii vor cânta din nou din frunză.
O excursie în Australia, pe care o execut imaginar în fiecare sâmbătă, împreună cu postul Discovery.
Un dor de călătorie atât de pregnant, încât în mine devine ținut, pe care își poartă pașii amicii mei cei mai apropiați, câți vor mai fi aceștia, pentru că unii au uitat numărul meu de telefon.
Sunt mulțumit cu ținuturile de păsări (scriind în cosmos cu unde albastre despre peisaje pământene).
Venită de nicăieri, mă preocupă incertitudinea: nu știu dacă ogorul nostru este liber de coceni, să-l putem ara.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
