În fiecare sâmbătă, urc într-un tren imaginar al mirajului, spre ținuturi de soare și praf – Australia mea de hârtie și ecran, pe care Discovery mi-o inspiră.
Ținuturile despletite respiră sub cerul întins, iar păsările scriu în cosmos, cu aripi de cerneală albastră, mesaje despre umbrele care dorm pe brazde.
De undeva, dintr-un unghi nevăzut al gândului, se strecoară o șoaptă a anotimpurilor care se răsfrâng peste noi.
Ogorul, poate gol, poate încărcat de coceni îndărătnici, așteaptă un plug care să-i mângâie coasta cu promisiunea semănatului. Îmi pare că pământul nu mai este doar al nostru, ci al îndoielilor care-l prind în lanțuri.
Dar în noi încă pâlpâie un dor de călătorie, un dor de a ne cufunda brațele în lutul visurilor, de a ara până când pomii vor cânta din nou din frunză.