Cea mai firească și rodnică metodă de întemeiere a unei istorii literare rezidă în inițierea cercetării pornind de la creațiile cele mai apropiate, reprezentative pentru scriitorii autohtoni. Adrian Lesenciuc demonstrează o înțelegere profundă a acestei paradigme și se angajează într-un proiect de anvergură, concretizat într-o lucrare intitulată Critica de direcție, a cărei structură trimite la arhitectura monumentală a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri. În volumul Inelul. Mărimi scalare, autorul se apleacă, în prima secțiune, asupra poeziei, realizând o recuperare semnificativă, pentru literatura brașoveană, a unei așa-zise „generații pierdute”. Conceptul de „generație pierdută” poate fi justificat prin analiza specificității genurilor literare abordate de aceasta.
Adrian Lesenciuc adoptă o metodologie integratoare, care urmărește să descifreze interdependențele dintre viața și creația autorilor examinați. Această perspectivă hermeneutică, menită să deconstruiască separația artificială dintre creator și operă, reconstituie contextul de geneză al textelor.
Adrian Lesenciuc deschide demersul său de restaurare a memoriei literare cu figura lui Radu Teculescu, un poet a cărui operă, insuficient cunoscută, este așezată sub semnul unei rafinate introspecții simboliste. În această ordine de idei, autorul notează: „Așadar, Radu Teculescu a propus, în culorile unui simbolism întârziat, sub influența livrescă a unor E. A. Poe, Ch. Baudelaire sau P. Verlaine, o poezie a căutărilor în călătoria spre țărmuri nedescoperite”. Este semnificativ faptul că ultimul poem al lui Teculescu, Drum, sintetizează această căutare perpetuă, devenind metafora ultimă a itinerariului său artistic și existențial.
În contextul liricii brașovene, Adrian Lesenciuc identifică o serie de direcții definitorii, prin care se conturează pluralitatea și dinamica acestei geografii literare. Pastelul, redus la statutul de simplă convenție estetică, îl are drept exponent pe Nicolae Stoie. Vizionarismul, o dimensiune profund introspectivă, este marcat de creațiile lui Claudiu Mitan. Ioana Ieronim, prin explorările sale poetice, trasează un drum spre regăsirea ordinii cosmice, în contrast cu postmodernismul lucid și reflexiv al lui Octavian Soviany. Pe de altă parte, ludicul devine un teren de experimentare pentru Daniel Pișcu, completând spectrul diversității poetice. Aceste direcții legitimează complexitatea unei tradiții poetice în continuă metamorfoză. Ionel Simota, considerat de Adrian Lesenciuc „poet atipic literaturii de astăzi”, articulează o estetică a tensiunii dintre sine și lume. Gesticulația amplă, caracteristică unui stil baroc, este contrabalansată de o introspecție profundă, prin care expresia robustă este transmutată într-un registru de reverberații interioare. Această dialectică a exteriorului și interiorului culminează într-o reconfigurare conceptuală: ceea ce este afirmat cu o energie aproape teatrală se reîntoarce spre sine, în tăcerea unor clarificări meditative, ca într-un proces de alchimie spirituală. Ionel Simota reușește să dezvăluie esențele conceptelor și ale sentimentelor fundamentale, într-o viziune care surprinde antagonismul între concret și absolut, între material și transcendent.
Și în proză sau teatru, genuri literare explorate cu aceeași profunzime ca poezia, în partea a doua a lucrării, se remarcă o dezvoltare a temelor și motivelor înrădăcinate în aceleași preocupări existențiale și metafizice. Personajele și narațiunile sunt construite pentru a da glas unei dialectici similare celei din lirică.