Mă prind cu mâinile de prima creangă 
mai rezistentă. 
A treia pare mai sigură. 
Mă cațăr să ajung la ea.

Of, ce aș mai cânta!

În sfârșit, 
privirea mea trece pe deasupra salcâmilor, 
înspre dealul Banița, 
înșirat ca o șa de cămilă.

Încep să mă simt 
ca într-un cuib de plictiseală.
Mama nu mai termină de pus boabele 
de porumb în pământ. 
Cât să stau cu ochii în zare?

Cât m-ar fi înseninat vecinătatea guguștiucului, 
pe care, 
adineauri, 
l-am observat întinzând spre mine 
gâtul cu dungă subțire și neagră; 
îi strălucea penajul 
ca unui interpret costumul popular.

Pisica mieună pe te miri unde 
și mă abate, 
imediat, 
de la intenția de a fi pui de pasăre.

Îmi strig mama...
-Vin acum! mi-a răspuns, 
dar, 
în locul ei, 
a venit etatea de astăzi, 
atât de îndepărtată de ziua 
când nucul, 
pentru mine, 
însemna imperiul cel mai mare, 
dobândit într-o clipă de visare.