Adi frolics around the yard.
He’s not a child,
but Agent 06.
His age is the reverse of the number above,
just like the house number on the gatepost.

He hopes for a quick nap in the hammock,
calming the ideas that took him wandering
through meadows and village fairs.
The heat weighs him down and nudges him;
otherwise, his mother can’t explain
his sudden landing in the grass
without some ancestral parachute.
The sound of his fall
brought everyone at the table to their feet.
Branches broke heavily from the plum tree.
They crashed down
along with the would-be napper.

“I’m fine!” Adi assures the spectators,
as he gathers himself,
with his hands,
off the ground.

Adi se zbenguie prin curte. 
Nu este un copil, 
ci agentul 06.  
Vârsta lui e inversul cifrei de mai sus, 
cum e numărul casei pe stâlpul de la poartă.

Speră la un pui de somn în hamac. 
Își astâmpără ideile care l-au dus pe cărări, 
în luncă și pe la târgurile sătești.
Căldura îl toropește și îi dă un ghiont, 
altfel mama nu-și explică 
aterizarea lui subită în iarbă, 
fără vreo parașută ancestrală. 
Zgomotul căderii 
i-a ridicat pe toți ai casei de la masă. 
Crengile s-au rupt masiv din prun. 
S-au prăbușit, 
împreună cu pretendentul la somn. 

-Nu am nimic! Adi îi asigură pe spectatori, 
în timp ce se adună, 
cu mâinile, 
de pe jos.