În vitrina orașului, 
se întrevăd coperțile sufletelor 
celor care îl locuiesc.

M-am oprit, 
într-o zi, 
din alergat, să deschid o carte, 
ale cărei pagini 
despre iubita mea puteau fi, 
ea însăși captiva unei nostalgii 
după zăpezile de altădată.

Ce mai! O apucasem pe altă cărare, 
înspre descântecele făcute, 
cu voci ușoare, 
pentru a alunga o boală,
de către slujnicele trebăluind 
prin casa boierului.

O, prietene, 
care ai bătut calea până la mine, 
de atâtea ori, 
asculți chemarea neantului? 
Parcă simțeai pe oasele tale mai abitir glia 
decât iarba năpădind grădinile raiului...

Când aveai chef de filosofie, 
te cuprindeau îngerii în slava lor 
și numaidecât pe tine veneau paginile 
să te surprindă tânăr și plin de energie, 
ca aparatul de radio. 
Erai asigurat de ceva mai multă existență. 

De sub chipiu, 
le vei zâmbi urmașilor, 
vreo două decenii, 
până și ei vor cădea sub povara etății. 

În azur, 
câmpia sclipește,
ca suflarea de aur a Domnului, 
pe caietele universului. 

Cumpăna fântânii îmi ridică, 
pentru o clipă, 
greutatea din suflet 
și o aruncă în ghearele vulturului, 
dar, 
când îmi este sete și cobor găleata în apă, 
mă recompun, 
în sinele meu, 
cu tot ce mi-a dat viața, 
în ultima vreme.

Vulturul pe cer și-a dat seama 
că nu-i povara mea prada lui 
și a lăsat-o să-i scape înapoi, 
în apa sufletului.

Calul zburdă...
Inima îmi este îndoită, 
fiindcă, 
zilele acestea, 
mă regăsesc singur, 
fără fata dragă.
Of! în oraș, 
măcar o știam aproape...

Pe întinderea câmpului, 
cuiul mi-a căzut din cord, 
în uluca timpului călător.

Așa umblă timpul: 
asemenea unui car tras de umbre, 
cu propria-i îngrădire în cârcă 
și nu ia, 
pe mai departe, 
decât pe oamenii doriți de el 
și nu de zeu.  

De plăcere, 
caut astăzi să mă urc în mândrul cat, 
dinspre care să văd păsările albe 
licărind în priveliștea de sare.

Dincolo de semnele zeilor, 
pe care le-aș putea desluși, 
fără să apelez 
la sclipirea de geniu a oracolului, 
este acea matcă, 
de la care s-au înfiripat universurile. 

De pe geana unei piețe, 
camuflată de respirația puhoiului de lume, 
mă întreb dacă, 
vreodată, 
ajuns în preajma tumultului mătcii, 
voi zări alte nașteri de spații.

Am devenit, 
în acest plan real, 
mai greu de întrebări decât oricine...