I am stolen by the taste of the deep
of some fish
that I devour,
and I am carried to the sea,
beneath the belly of a ship,
full of doves, of wax,
and barrels of sweet water.

Passing,
just under my nose,
an anchor falls. It traces,
in its plunge,
a straight line that,
if broken into thousands of tiny dashes,
would mean poems. I would gather them in sacks
to take them to the restaurant,
to read them to the ladies.

From the water,
looking upward,
I glimpse a blue globe,
spun under the moon by the Lord—
it is the sky!

I am vexed by a mist crucified on the wreck.
I try to unbind it, and it, a rebellious dream,
shatters; it cannot reach
enough of the heights…

Sunt furat de gustul pentru adânc 
al unor pești, 
pe care-i mănânc 
și dus în mare sunt, 
sub burta unei corăbii, 
plină de porumbei, de ceară 
și de butoaie cu apă dulce.

Îmi trece, 
pe sub nas, 
o ancoră. Aceasta descrie, 
în picaj, 
o linie dreaptă, care, 
ruptă în mii de liniuțe, 
ar însemna poeme. Le-aș strânge în saci 
să le duc la restaurant, 
spre a le citi damelor. 

Din apă, 
privind în sus, 
întrevăd un glob albastru, 
învârtit pe sub lună de către Domnu 
- e cerul!

Mă agasează un abur răstignit pe epavă. 
Încerc să-l dezleg și el, vis rebel, 
se sparge; nu apucă să cunoască 
destul din înălțare...

Gigel frolics around the yard.
He’s not a child,
but Agent 06.
His age is the reverse of the number above,
just like the house number on the gatepost.

He hopes for a quick nap in the hammock,
calming the ideas that took him wandering
through meadows and village fairs.
The heat weighs him down and nudges him;
otherwise, his mother can’t explain
his sudden landing in the grass
without some ancestral parachute.
The sound of his fall
brought everyone at the table to their feet.
Branches broke heavily from the plum tree.
They crashed down
along with the would-be napper.

“I’m fine!” Gigel assures the spectators,
as he gathers himself,
with his hands,
off the ground.

Gigel Spornic se zbenguie prin curte. 
Nu este un copil, 
ci agentul 06.  
Vârsta lui e inversul cifrei de mai sus, 
cum e numărul casei pe stâlpul de la poartă.

Speră la un pui de somn în hamac. 

Căldura îl toropește și îi dă un ghiont, 
altfel nimeni nu-și explică 
aterizarea lui subită în iarbă, 
fără vreo parașută ancestrală. 
Zgomotul căderii 
i-a ridicat pe toți ai casei de la masă. 
Crengile s-au rupt masiv din prun. 
S-au prăbușit, 
împreună cu pretendentul la odihnă. 

-Nu am nimic! Gigel Spornic îi asigură pe spectatori, 
în timp ce se adună, 
cu mâinile, 
de pe jos. 

I grip the first sturdy branch with my hands.
The third one seems safer.
I climb to reach it.

Oh, how I would sing!

Finally,
my gaze rises above the acacias,
towards Banita Hill,
stretched out like a camel's saddle.

I start to feel
as if I’m in a nest of boredom.
Mother hasn’t finished planting
the corn kernels in the ground.
How long can I stare into the distance?

How the company of the dove would have brightened my mood,
the one I just saw
stretching toward me
its neck with a thin black stripe;
its plumage shone
like a folk costume on a performer.

The cat meows somewhere in the distance,
and immediately
pulls me away
from the thought of being a bird’s chick.

I call out to my mother…
“I’m coming now!” she replied,
but,
instead of her,
came the age of today,
so distant from the day
when the walnut tree,
for me,
was the greatest empire,
gained in a moment of dreaming.

Mă prind cu mâinile de prima creangă 
mai rezistentă. 
A treia pare mai sigură. 
Mă cațăr să ajung la ea.

Of, ce aș mai cânta!

În sfârșit, 
privirea mea trece pe deasupra salcâmilor, 
înspre dealul Banița, 
înșirat ca o șa de cămilă.

Încep să mă simt 
ca într-un cuib de plictiseală.
Mama nu mai termină de pus boabele 
de porumb în pământ. 
Cât să stau cu ochii în zare?

Cât m-ar fi înseninat vecinătatea guguștiucului, 
pe care, 
adineauri, 
l-am observat întinzând spre mine 
gâtul cu dungă subțire și neagră; 
îi strălucea penajul 
ca unui interpret costumul popular.

Pisica mieună pe te miri unde 
și mă abate, 
imediat, 
de la intenția de a fi pui de pasăre.

Îmi strig mama...
-Vin acum! mi-a răspuns, 
dar, 
în locul ei, 
a venit etatea de astăzi, 
atât de îndepărtată de ziua 
când nucul, 
pentru mine, 
însemna imperiul cel mai mare, 
dobândit într-o clipă de visare. 

When from the spinning planet,
a small fragment would fly off,
like a tile,
the sound of the trowel could be heard, fixing it back in place.

The mouths of volcanoes were sealed
with the palm of the protective god,
and the lava had no choice
but to murmur; the eruption
had spread across people's faces,
like stains.

In the pollen,
time ticked more slowly...

This space on Earth
has no cracks
nor depressions.
Several gods joined hands
and devised
nature's resilience against any erosion.

Daedalus,
founder of the famed lineage of artists,
had secluded himself in his workshop,
to explore his will to work,
which had, periodically,
gone on vacation.

Când din planeta în rotire, 
sărea câte o bucată măruntă, 
cum e țigla, 
se auzea mistria lipind-o la loc.

Gura vulcanilor era astupată 
cu palma de către zeul ocrotitor 
și lavei nu i-a mai rămas 
decât bolborosirea; erupția 
se întinsese pe fața oamenilor, 
ca niște pete. 

În polen,  
ceasul bătea mai lent...

Acest spațiu pe pământ 
nu are spărturi 
și nici depresiuni. 
Și-au dat mâna mai mulți zei 
și au pus la cale 
să reziste natura oricărei erodări. 

Dedal, 
întemeietorul vestitului neam de artiști, 
se izolase în atelier, 
spre a-și explora cheful de muncă, intrat, 
periodic, 
în vacanță.

Tossed like a golden coin in the air,
by saints,
the sun will cast its rays randomly upon the earth.
A few pierce through the straw of the nest,
though what purpose could they serve,
when the warm weather has enveloped
the land for a month now?

Could loneliness be cold?
Where does the cuckoo get the idea
to push aside,
from another nest,
a foreign chick and,
in its place,
lay its own?

Învârtit ca un ban de aur în aer, 
de către sfinți, 
soarele va da pământului raze la întâmplare. 
Câteva pătrund printre paiele cuibului, 
deși ce rost ar mai avea, 
când vremea caldă a cuprins, 
de-o lună de zile, 
țara?

Să fie singurătatea rece? 
De unde-i vine în cap cucului 
să dea la o parte, 
din alt cuib, 
puiul străin și, 
în locul acestuia, 
să-l așeze pe al lui?