A trip to Australia,
one I take in my imagination every Saturday,
alongside the Discovery channel.

A yearning for travel so intense
that it becomes a land within me,
a place where my closest friends tread,
those who still remain,
for some have forgotten my phone number.

I find contentment in the realms of birds
(writing in the cosmos
with blue waves about earthly landscapes).

Out of nowhere,
uncertainty troubles me:
I do not know if our field is free of husks,
so we can plow it.

În fiecare sâmbătă, 
urc într-un tren imaginar al mirajului, 
spre ținuturi de soare și praf – Australia mea de hârtie 
și ecran, pe care Discovery mi-o inspiră. 

Ținuturile despletite respiră sub cerul întins, 
iar păsările scriu în cosmos, 
cu aripi de cerneală albastră, 
mesaje despre umbrele care dorm pe brazde.

De undeva, 
dintr-un unghi nevăzut al gândului, 
se strecoară o șoaptă a anotimpurilor 
care se răsfrâng peste noi. 
  
Ogorul, poate gol, 
poate încărcat de coceni îndărătnici, 
așteaptă un plug care să-i mângâie coasta 
cu promisiunea semănatului. 
Îmi pare că pământul nu mai este doar al nostru, 
ci al îndoielilor care-l prind în lanțuri.

Dar în noi încă pâlpâie un dor de călătorie, 
un dor de a ne cufunda brațele în lutul visurilor, 
de a ara până când pomii vor cânta din nou 
din frunză.

O excursie în Australia, 
pe care o execut imaginar în fiecare sâmbătă, 
împreună cu postul Discovery. 

Un dor de călătorie atât de pregnant, 
încât în mine devine ținut, 
pe care își poartă pașii amicii mei cei mai apropiați, 
câți vor mai fi aceștia, 
pentru că unii au uitat numărul meu de telefon.  
 
Sunt mulțumit cu ținuturile de păsări 
(scriind în cosmos 
cu unde albastre despre peisaje pământene). 

Venită de nicăieri, 
mă preocupă incertitudinea: 
nu știu dacă ogorul nostru este liber de coceni, 
să-l putem ara. 

Tăblițe de lut vorbitor, cea mai recentă carte (subintitulată Antologie), semnată de Cristian – Liviu Burada, conține o metaforă pentru om, aceea de „lut vorbitor”. Semnificația este mai largă, datorită cuvântului „tăblițe” (Epopeea lui Ghilgameș – cea mai veche din lume – este scrisă pe tăblițe de lut ars). În antologia de față, autorul recuperează primele sale poeme („tăblițele” – care au însemnat buchiseala pe tărâmul liricii), alături de care a adăugat texte reprezentative pentru diverse etape ale creației lui.

În viziunea lui Platon, realitatea nu reprezintă decât o palidă reflexie a lumii ideilor pure, acolo unde se află adevărata esență a existenței. Pe acest fundal filosofic, poemul Tăblițe de lut vorbitor, care împrumută titlul întregii antologii, pare să actualizeze într-un registru poetic interogațiile fundamentale asupra relației omului cu divinitatea. Polisemantismul versurilor deschide o gamă largă de interpretări asupra limitelor ontologice: „Dumnezeu a ațipit cu cartea în mână / Putem să citim şi noi povestea / Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori”. Omul apare, în acest context, drept imitator al divinității, un demiurg secundar. Dar această capacitate creativă a lui este însoțită de ambiguitate (este darul imitării un gest de comuniune cu divinul sau un act de subtilizare, de însușire temerară a unui atribut care aparține exclusiv Creatorului, știința de carte?). Tăblițele, simbol al cunoașterii și al scrierii, evocă tocmai pendularea între inspirația sacră și tentația profană. Ele poartă semnul dorinței de a fixa ceea ce este efemer, de a capta o frântură din fluxul divin în contururile imperfecte ale existenței umane.

Dacă Dumnezeu, odată ce începe să dicteze povestea, nu mai poate opri desfășurarea evenimentelor, întrebarea despre sensul cunoașterii se impune cu acuitate: de ce ar trebui să știe omul, în prealabil,  propriul destin, dacă oricum nu poate schimba nimic? Aceasta trimite la un paradox esențial: cunoașterea nu anulează cursul faptelor, dar nici nu îl face mai ușor de îndurat. Ea există, mai degrabă, ca o probă a libertății interioare a omului, de a interpreta ceea ce i se întâmplă, de a se apropia sau de a se îndepărta de sursa Dumnezeu. Astfel, poemul Tăblițe de lut vorbitor reflectă drama condiției umane, prinsă între fascinația pentru cunoaștere și ireversibilitatea destinului. În actul scrierii, fie că este privit ca inspirație, fie ca imitație sau îndrăzneală, se află întregul sens al umanității: încercarea de a traduce misterul în cuvinte, chiar acceptând că această tălmăcire nu este decât o umbră a ideii originare.

Odată rostită, sub forma logosului – expresie a gândirii și intenției supreme –, această poveste, care este despre sclavii de la galeră, instituie un determinism ireversibil, din care nimeni, dintre cei cuprinși în această paradigmă cosmică, nu se poate sustrage. Totuși, într-un gest de un antagonism remarcabil, poetul inserează speranța, cea din cutia Pandorei, într-un cadru definit prin absența orizontului, atât în sens literal, cât și metaforic. Această intervenție conferă o dimensiune salvatoare unui spațiu ce părea destinat iremediabil deznădejdii: „Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori / Când nefericirea poate părea fericire / Băltind în galerele sclavilor cărora speranța / Loc de putere nemărginită le ține / Iar vâslele în sângele lor înfloresc suveran / Cum nuferi tămăduitori în pestilențiale mâluri / Tăblițe de lut năclăite de privirile celor dinainte / Tăblițe de lut vorbitor îngropate la rădăcina gândurilor noastre”.

Speranța se conturează ca un laitmotiv, devenind liantul între trecerea timpului și aspirația spre regăsire. Dacă pentru Ion Creangă, miracolul era modul în care mămucii îi reușea finalizarea unui produs culinar, precum închegarea piftiei, pentru Cristian Liviu – Burada, acesta este strâns legat de dorința de a descifra numele adevărat al zilei care se duce în neant – un neant care, pentru majoritate, este ireversibil, dar, în poemul Bumerangul sau un adevăr cu mama,  reprezintă doar o paranteză în așteptarea unei reîntoarceri.

Mai presus de taina zilei care se irosește în necunoscut, ceea ce pe autor îl copleșește cu adevărat este absența cuvântului mamei – acel cuvânt care traducea esența vieții într-o formă accesibilă și clară. El evită să numească ziua care a marcat această pierdere, de parcă o denumire ar conferi eternitate acestor 24 de ore, suspendate între durere și speranță: „Voiam să vorbesc neapărat cu mama / Care nu mai era de aceeași parte a oglinzilor cu mine / În vreme ce păsări sau zile zburau către apus / (cineva le zvârlea ca pe bumeranguri / Așteptându-le să se întoarcă foarte cuminți / Către mâna aceea ocrotitoare) / Eu doar voiam s-o întreb pe mama / Ce zi era atunci cu adevărat / Pentru că de la ea nimeni nu-mi mai spusese niciun adevăr / Dar cum nu se mai auzea nimic absolut nimic / Am zvârlit şi eu acea zi cu clipele ei toate / Ca pe un bumerang răvășit / În mii de alte bumeranguri spre apus / Cu speranța că vreodată se va întoarce la mine / Cu numele ei adevărat cu tot” (Bumerangul sau un adevăr cu mama).

Volumul Tăblițe de lut vorbitor propune un dialog profund între om și divinitate, un parcurs poetic care împletește cunoașterea cu introspecția. Cristian-Liviu Burada reușește să transforme efemeritatea existenței într-o poveste care depășește timpul, un testament liric al încercării omenești de a înțelege mediul și de a da sens vieții.

Prin metafore complexe, pendulând între sacru și profan, poetul explorează limitele ontologice și puterea logosului. Această antologie este, în esență, o invitație de a descifra nu doar textul, ci și propria noastră poveste scrisă pe tăblițele fragile ale timpului.

O, cum este oare să locuiești pe-o stea? 
Tălpile se afundă în lână 
sau se vor juli de asprimea solului? 

E prinsă pe stâlpi steaua? 
E un palat comod? 
O, ce n-aș da să mă mut acolo, 
pentru o zi. Să văd femeile umblând 
în strai cald, 
vegheate de heruvimi trufași. 

În râurile de jar, 
vor străluci stindarde 
ale nu știu cărui trib barbar. 

La fântână, 
cumpenele se vor înclina și, 
în aurul dinăuntru, 
ciutura va poposi cu zgomotul inimii 
celor care, în vreme, vor fi ruginit...
 
Caii de metal vor scârțâi în galop, 
iar de pe șei, 
emirii vor luneca în umbra palmelor de zei. 

E steaua doar un licăr în noapte
sau poate un loc unde timpul nu moare,
iar dorințele se prefac în aur curat?

O, să rămân acolo, măcar o clipă,
unde lumina nu obosește să ardă,
iar ecoul inimii răsună în infinit.

Oh, what must it be like to live on a star?
Do your soles sink into wool,
or will they be scraped by the roughness of the ground?

Is the star held up by pillars?
Is it a comfortable palace?
Oh, what I wouldn’t give to move there,
for just one day. To see women walking
in warm attire,
watched over by proud cherubim.

In rivers of fire,
banners will gleam
of some unknown barbarian tribe.

At the well,
the levers will bow, and,
in the gold within,
the bucket will settle with the sound of the heartbeats
of those who, in time, will rust...

Metal horses will creak in their gallop,
and from their saddles,
emirs will slip into the shadow
of the palms of gods.

O, cum este oare să locuiești pe-o stea? 
Tălpile se afundă în lână 
sau se vor juli de asprimea solului? 

E prinsă pe stâlpi steaua? 
E un palat comod? 
O, ce n-aș da să mă mut acolo, 
pentru o zi. Să văd femeile umblând 
în strai cald, 
cu amfore pe cap, 
înspre izvorul luminii. 

În râurile de jar, 
vor străluci stindarde 
ale nu știu cărui trib barbar. 

La fântână, 
cumpenele se vor înclina și, 
în aurul dinăuntru, 
ciutura va poposi cu zgomotul inimii 
celor care, în vreme, vor fi ruginit...
 
Caii de metal vor scârțâi în galop, 
iar de pe șei, 
emirii vor luneca în umbra palmelor de zei. 

În curte, 
lumina de la becul de sub streașină 
este amplificată de omătul dormind peste lucruri. 

Ies în tindă, 
chemat de bunicul să-mi arate sania, 
la care a tot lucrat. 

„Mare făurar!” mă gândeam. 
Cine știe ce bidiviu voi întrece pe drum, 
când voi ajunge pe pârtie. 

Cât o muscă, 
sania era proptită în grămada albă, 
chiar înspre cușca unde însuși câinele 
adulmeca urme,  
dar ce dificultate 
și pentru el să le discearnă, 
întrucât nu se vedea o boabă. 

M-am suit pe sanie...
Poate să alunece, 
mai știi? 
și să aibă viteză cât orătăniile zglobii.

Eram încrezător că voi fi fulger, 
cel puțin pe povârniș 
și vâști! m-am trezit la realitate, 
din visul de a avea o sanie cumsecade... 
Nu a alunecat, însă, nici măcar un centimetru, 
deși am împins cu picioarele în pământ, 
cât am putut. 

Eu m-am dus de-a dura, 
de la inerția frântă brusc 
de la tălpicul afundat în omătul plăpând. 

Aspectul mitic al temporalității, evidențiat adesea în literatura populară prin formule introductive, precum: „A fost odată ca niciodată”, dobândește la Mihai Eminescu o direcție filozofică. În Povestea magului călător în stele, poetul interpretează acest timp ca o epocă a unității primordiale, a unei armonii universale. Pe plan științific, etapa coincide cu momentul când toate formele materiale coexistau sub pulsația comună a atomului originar: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăție / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Axa temporală este dublată de o cosmologie ontologică, în care planeta era populată de ființe de tip demiurgic (ele manifestau o forță creatoare instantanee: dețineau abilitatea de a transforma ideile în realitate fără intervenție tehnică sau efort manufacturier, trăsătură definitorie a stării paradisiace). Acest ideal al originilor, în care oamenii trăiau vieți apolinice, rămâne un reper fundamental al gândirii eminesciene. Pământenii din această perioadă, înzestrați cu o înțelegere clară a energiilor, devin precursori ai figurii lui Adam.

 „Stelele din ceriuri”, „copile albe cu părul blond și des” – după cum le descrie Eminescu -, sunt metafore care juxtapun cosmogonia poetică intuiției științifice. Raza primordială (identificabilă cu fotonii, particulele fundamentale ale luminii) funcționează ca o punte între dimensiunile universului, iar pământul, în această ordine embrionară, apare ca un „paradis al jocului”, un spațiu al destinderii maxime și al echilibrului absolut. Odată cu perturbarea armoniei de început, stelele, „copile” ale cosmosului, se retrag, renunțând la interacțiunea lor directă cu planeta. Ele devin parte din însăși raza primordială, care, din „sfoară” a leagănului lor, se convertește într-un simbol al autonomiei cerești. Stelele nu mai peregrinează, ci devin puncte fixe, depozitare ale misterului originar, inaccesibile și închise în propria lumină. Natura subtilă a aștrilor reflectă o posibilitate de comuniune între amplori aparent opuse – cea divină și cea telurică. Parte a acestui sistem, Terra devine un receptacol al energiei cosmice.

Sala tronului se configurează ca o arhitectură deschisă către natură, într-un timp în care nu existau condiții meteorologice ostile. Este un microcosmos unde iarna și primăvara se întâlnesc, pentru a accentua statutul aproape divin al împăratului: „În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, / Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, / Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, / Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond, / Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară / Și întind umbre cu miros pe-a alei întins rond, / Acolo sta-mpăratul”. Arborii, agenți activi ai schimbării anotimpurilor, transcend un rol pur decorativ. Ei devin ființe capabile să transforme iarna într-o „blândă primăvară”. Eminescu nu conceptualizează acest fenomen ca pe o minune sau metaforă, ci îl prezintă drept o caracteristică firească a unei lumi demult apuse, în care nu existau limite între mit și realitate.

Contrastul cu abordarea lui Dimitrie Anghel, din volumul În grădină (1905), este evident. Anghel investește arborii (în special, caișii) cu atribute umane, precum noblețea arhicunoscută a cavalerilor medievali. Dacă Eminescu integrează natura ca o forță vie și participativă, Anghel explorează misterul vegetal prin lentila simbolismului. Aceasta ar fi diferența între romantismul mitic eminescian și lirismul introspectiv al simbolismului, fiecare poet revelând peisajul în moduri complementare.

Întretăierea planurilor depărtat și intim, o forfecare stilistică, retușează, din mase, portretul împăratului, atât din punct de vedere moral, cât și fizic. Alt rol al schimbării unghiurilor de vedere, asupra efigiei imperiale, este amplificarea surprizei: una se observă de la distanță, un conducător desăvârșit, și alta gândește împăratul, suit pe soclu. Fiecare acțiune a lui este acompaniată de ampla reacție a mulțimii, a popoarelor înseși, risipite pe hartă; e o vreme a basmelor, permisibilă semnalelor sonore dintre oameni, indiferent de distanță. Pare un pământ plat. Mișcarea diriguitorului este vizibilă din orice punct, iar glasul său, auzit de oriunde: „Deodată împăratul din tronul lui se școală / Ca regele pustiei din stânca de granit, / În curte oastea sună cântarea triumfală / Poporul o aude mișcându-se ‘miit”.   

Constituția fizică a împăratului este diferită de aceea a unui om obișnuit, fiindcă timpul nu operează prin uzură, ci devine un ornament al înțelepciunii. „Neaua” (care i se așază pe frunte ca o diademă) desemnează un timp sublimat, un marcaj exterior al unei vieți spirituale nealterate. Când poetul îl numește „bătrânul”, recunoașterea etății nu este concordantă metricii temporale firești, ci mai degrabă asimilării experienței de viață. În boierii din jur, el nu vede doar figuri de ranguri sociale variate, ci propriile vârste anterioare: zilele de altădată, cu toate întâmplările lor, îi revin în memorie una câte una, ca niște secvențe dintr-un film vechi. Actul de comandă devine unul al empatiei și al recunoașterii de sine în celălalt. Dregătorii, la rândul lor, se raportează la împărat prin prisma protocolului ierarhic, dar și cu o stimă încărcată de reverberațiile aprecierii nealterate de trecerea vremii. În plus, sănătatea și vigoarea stăpânului nu sunt doar trăsături personale, ci pietrele de temelie pe care se clădește prosperitatea națiunii.

Pentru suveran, care toată viața a cooperat, extincția nu este decât un partener, un mesager al faptului că și-a împlinit destinul, iar acum este momentul predării ștafetei. Ca în vechile credințe populare, morții i se repartizează trăsături motrice (ea vine la oameni), dar nu terifiante (este o vietate înaripată, dotată cu vestmânt specific, o făptură care știe ce are de făcut). Eminescu face dovada comprehensivității naturii umane: „Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. / Din oase și din vine a stors a vieții suc / Și slabă și uscată e împărăteasca-mi mână. / Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc, / Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună / Pe mine… Și suflarea-mi aripile-i o duc. // Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase, / Pletele argintoase pe umerii-i cădea”. Aici, trupul nu mai este doar carne și oase, ci devine o metaforă vie a zborului spiritual. Ultimele pulsații ale vieții sunt captate cu o precizie care intensifică lirismul introspectiv al versurilor: „Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește”.

Titanic în reflecții, craiul își asumă domnia asemenea lui Atlas, însă cu o diferență crucială: povara împărăției nu este pentru el o osândă eternă, ci un bun material, o schemă gestionabilă, condiționată de transferul puterii către un succesor vrednic. Bătrânul este privit drept prototip al hegemonului ideal, capabil să reziste tentațiilor personale pentru binele națiunii, iar această tărie de caracter o cultivă, cu un simț aproape sacru, în fiul lui. Rugăciunea pentru „hotarnicele clipe” este o cerere de longevitate, pentru a avea timp suficient să poată transfera grandoarea tronului pe „umerii tineri” ai fiului. Imperiul nu este doar un teritoriu sau o sumă de bogății, ci o moștenire spirituală, un simbol al puterii divine.

Cezarul își structurează existența în jurul unor principii fundamentale: credința în dihotomia sufletului și a trupului, recunoașterea vieții ca fiind măsurată strict de voința cerului și, mai presus de toate, înțelegerea puterii ca o structură tangibilă. El manipulează imperiul ca pe o planșă de lemn, un artefact al autorității care poate fi ridicat, mutat sau transmis: „Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe / Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort, / Nainte până corpu-mi să cadă în risipe, / Rog cerul să ‘nmulțească hotarnicele clipe / S’ urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port – / Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân’ trăiesc / Imperiul gigantic, purpuru ‘mpărătesc”.

Portretul fiului, așa cum se conturează în această perspectivă paternă, reprezintă o excepție remarcabilă în lirica eminesciană: „Nainte de a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur, – eu voiu ca să-l încerc. / Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete / Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc”. Spre deosebire de portretele idealizate sau distant simbolice, aici avem unul întemeiat pe o observație profund personală, făcută de un martor de o credibilitate aparte – tatăl său, împăratul. Acesta își privește fiul cu obiectivitatea unui om preocupat de continuitatea domniei: pe de o parte, îl admiră pentru tinerețe și potențial, iar, pe de alta, se teme pentru slăbiciunea inerentă acestei vârste, lipsa de experiență. „Brunele plete” devin simbol al naturaleței și purității, însă, înainte de a le împodobi cu „herbul meu de aur”, tatăl clamează o probă morală. În această pretenție, se concentrează esența relației dintre putere și virtute, trăită ca o dispută continuă între tentație și rațiune.

Imaginea „lanțului de roze” (care încearcă să „strângă” sfera gândirii) se referă la pericolul seducției plăcerilor. Rozeta, un simbol delicat și efemer, devine aici o unealtă a corupției morale. Fiul trebuie să demonstreze, deopotrivă, stăpânire de sine și o rezistență mentală ieșită din comun. Tatăl proiectează asupra propriului copil o viziune ideală, dar, concomitent, îl supune unei probe a compatibilității dintre înfățișare și moralitate, dintre destinul regal și fibra interioară.

Eminescu propune o viziune despre sorginți care depășește cadrul mitic și se transformă într-o meditație filozofică asupra raportului dintre sacru și profan, dintre creație și ideal. Nostalgia edenică și profunzimea metafizică așază opera poetului într-un context universal, evocând un timp sacru, circular, în care omul și cosmosul coexistau în perfectă învoire.