Timpurile vechi păreau confiscate 
de cifrele reprezentând ore 
pe cadranul ceasului. 
Mi-am apropiat urechea de ora 14,00. 
Am auzit zăngănit de arme, 
iar la ora 15,00, 
aproape ștearsă, 
un pocnet de pistol. 

L-am întrebat pe tata de când e ceasul. 
„De pe la 1860 și..., 
când Negruzzi l-a întâlnit pe A. Pușkin". 
Uitasem că Pușkin a fost rănit mortal. 

Pictura în tonuri de toamnă 
de pe suprafața memoriei 
se dilua în sentimente, 
precum, 
în fântâni, 
focul razelor, înainte de apus. 
Zugravii spală icoane neîmplinite 
în ape curgătoare. 

Am căutat, 
în oraș, 
banca pe care am stat 
și am dat numai peste o umbră 
în mine însumi. 

Starea de iubire, 
pe care am trăit-o în peisajul autumnal, 
în deplin real, 
am regăsit-o ca pradă în pliscul 
unei păsări numite "uitare". 

În partea tăcută a parcului, 
se concentraseră paletele sonore 
ale acelei întâlniri...

A doua zi, 
am ieșit în oraș, 
sub auspiciile unui sine angelic.

În colțul străzii, 
l-am întrebat pe unul dintre cărăuși 
despre efectul răsfrângerii mele în oglindă. 

-A! Era chipul dumneavoastră? 
Oglinda a fost ocupată, 
mi s-a părut, 
de supărarea ca lacrima de pe față. 
Am urcat obiectul cu liftul, 
iar trăsăturile fizice, 
încremenite în oglindă, 
atingeau etaje superioare de frustrare; 
se depărtau de sursă, 
precum razele, de stea și, 
aproape de propria eclipsă, 
căutau mijloc de regenerare.
Palmele mele de hamal 
s-au răsfrânt sub trăsăturile chipului 
dumneavoastră. Păreau să le susțină în prezent, 
să nu cadă în amintire. 

Când mi-am dat seama 
că mă analizez pe mine însumi, 
am resimțit o senzație de înstrăinare. 

Am scos capul pe geam 
și am strigat oamenilor, 
plin de aplomb, 
să nu ducă mai departe oglinda în brațe, 
pentru a nu da, 
fără să vrea, 
ocazia cristalului 
să exerseze răsfrângerea mea. 

Am insistat să rămână pe loc, 
dar nu am fost auzit...