O pasăre înfometată a răpit, din cercurile apei, un pește, amețit de iluzia suprafeței; de la această iluzie, a avut-o pe aceea a zborului, pentru o vreme scurtă, cât a stat în pliscul berzei.
Din agrementul plutirii forțate, peștele a căzut într-un pântec adânc și ostil prin strâmtoare și acid gastric. Gușa berzei a fost purgatoriul, ca într-o încercare de a i se fi arătat paradisul.
Totul a fost o cădere în trepte, deși peștele a fost extras dintr-un mediu mai jos decât trestia.
Lacul mi-a părut un trup, care, cu fiecare vietate răpită, pierde o zi din viață.
Cândva, apreciam junețea unui lac, după cantitatea de verde răsfrântă.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”