În parc, 
ne-am bătut cu zăpadă... 
Bulgării se topeau, 
înainte să o atingă. 
Sentimentele ei erau calde. 

Când primul bulgăre a lovit-o, 
am întrebat: 
Nu mai ții la mine?
„Am stat prea mult în parc", mi-a răspuns 
și a continuat: 
„Sentimentele s-au mai răcit"... 

Apoi, 
cu schiurile, 
am scris amândoi declarații apăsate, 
în ciuda glumei, 
care trebuia... gustată.
Mă supărasem. 

La orizont, 
fumega punctul de la cabană. 

Am avut pretenția 
să ne credem fraze ale unei iubiri 
și am împins în bețe, 
ca să încheiem repede 
sensul finișului, 
în timp ce iepurii 
își lipeau urechile de sunete. 

Ne-am sărutat, încă o dată, 
dar nu am mai avut forța interioară 
să o îmbrățișez cu foc. 

Când am intrat în cabană, 
am dat cu ușa suficient de tare, 
astfel încât să cadă, 
peste această scenă, 
cu zgomot. 

După ce nu am mai crezut în nimic, 
expresiile, 
care dețineau culmea unei fantezii, 
au regresat, 
rămânând în aer zăpada fabulosului pur. 

Sub presiunea dreptății, 
pendulam între bine și rău, 
ca între două toarte de cupă; 
când m-am trezit dimineața, 
am sărit peste măsura valorii binelui. 

Am întrezărit micul testament, 
pe care gazda mea îl pregătea. 
Între beneficiari, eram și eu. 
Dorința mare de a-l duce la bun sfârșit 
îi inscripționase fluxul sangvin. 
Subpunctele documentului 
îi curgeau prin vene. 

Voi declara doar atât: 
Am pus punct la niște planuri 
și am eliberat-o pe femeie de tensiunea lor. 
E binele pe care i l-am făcut. 
Vreau răsplată pentru aceasta! 
Nu merit nicio pedeapsă. 
Am mai pierdut încă o dată.