Romanul Spirala (Editura Eikon, București, 2024) de Geo Constantinescu impresionează, de la primele pagini, prin claritatea și fluența discursului narativ. Sub bagheta unui stil precis și bine articulat, autorul reușește să capteze atenția cititorului față de traiectoria protagonistului, Bebe Bleoancă.

Geo Constantinescu ne oferă profilul unui erou profund uman, a cărui evoluție, marcată de frângeri interioare, decizii tensionate și confruntări cu un sistem social adesea implacabil, este prezentată cu acuitate psihologică.

Dragostea dintre Bebe Bleoancă și tânăra Cati se dezvoltă sub semnul unei armonii inefabile, o împletire paradoxală între jocul inocent și pasiunea abisală, reminiscență a visării eminesciene din Floare albastră. Spațiul (preferat de către cei doi pentru plimbare), recognoscibil pentru lectori: Parcul Nicolae Romanescu, Grădina Botanică din Craiova, este ocrotitor, ca în lirica de tip romantic: „Zâmbetul ei, veselia, gânguritul voios și frumusețea îmi dădeau aripi, simțeam nevoia să redevin acel ales dintre colegi, ce-i atrăsese mai demult atenția, s-o protejez, s-o iau cu mine în noua lume a dăruirii sufletești și a iubirii”. Ceea ce surprinde este profunzimea relației, care transcende convențiile sociale și diferențele dintre cei doi. Discrepanțele de educație și de formare intelectuală par să se topească sub forța unei iubiri care caută absolutul. Această iubire devine o punte între lumi aparent incompatibile, o modalitate prin care sufletul își revendică dreptul la unitate și armonie. Pasiunea, în puritatea și tumultul ei, reușește să niveleze decalajele, cimentând o comuniune profundă și durabilă. Astfel, relația devine nu doar o poveste de dragoste, ci și o meditație asupra puterii sentimentului de a dizolva granițele sociale, o reverie generată de triumful inimii asupra constrângerilor lumii exterioare. Din păcate, aceasta este numai viziunea lui Bebe, neîmpărtășită de către Cati, pentru că nădejdea visurilor comune, care ar trebui marcată prin căsătorie, este așa de facil de spulberat, încât nu este nevoie decât de o interogație accidentală, din partea fetei: „Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau să mă mărit cu un student întârziat, cu capul plin de poezie și visuri deșarte de mărire? Atunci (recunoaște Bebe) am tăcut. S-a prăbușit în mine totul. Tot ceea ce clădisem împreună în anii grei ce s-au scurs și i-am îmblânzit atât de plini de noi, de iubirea și de sentimentele noastre s-au risipit cu aceste cuvinte”.

O cauză a eșecului în dragoste este cinismul tinerei, dar atitudinea nu transpare decât tardiv, în discuția despre noua ei țintă, șeful de la secția de chirurgie. Dacă în relația cu Bebe, personajul martor al narațiunii, ea pare să acorde o importanță convențională diferenței minime de vârstă dintre ei, această evaluare nu mai are relevanță, atunci când privește spre viitorul soț. Medicul, un bărbat ajuns la 45 de ani, dublul vârstei frumoasei Cati, devine obiectul unei alegeri care, pentru Bebe, este greu de înțeles. Dorința de a parveni și oboseala acumulată în urma eforturilor zadarnice de a promova examenul la Facultatea de Medicină se conturează ca motive probabile pentru care juvenila asistentă medicală, Cati, acceptă cererea în căsătorie, formulată de chirurg. Privită în acest context, preferința reflectă mai degrabă o capitulare în fața circumstanțelor, decât un act izvorât dintr-o autentică afecțiune, dar faptul nu are niciun fel de importanță pentru Cati, devreme ce nici nu-l ia în seamă – tot pentru Bebe este semnificativ, ca variantă de consolare.

Puterea lui Bebe de a înfrunta mai-marii partidului pe temeiuri ideologice se naște dintr-o conștiință lucidă și dintr-o interpretare personală, aproape iconoclastă, a comunismului. El nu percepe lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ca pe un îndemn universalist, ci drept formă de imperialism. Această idee, articulată cu franchețe, chiar în biroul lui Rădoi, secretarul de partid, dezvăluie curajul lui Bebe, muncitor la fabrica de avioane, care refuză să accepte dogmele fără o cercetare proprie. Pentru el, exportul doctrinei comuniste de către sovietici nu reprezintă altceva decât un mijloc de a transforma statele participante în sateliți vasali. Acest punct de vedere, formulat direct și fără menajamente, completează portretul etic al lui Bebe, un individ capabil să pătrundă dincolo de retorica oficială și să dezvăluie mecanismele subtile ale dominației și ale inventării unei noi ordini sociale.

Poveștile de dragoste în care se implică eroul, povești care întotdeauna închid diverse capitole ale existenței, sunt zugrăvite cu o migală descriptivă, o încetineală care evocă stilul realist al lui Balzac. De pildă, întâlnirea cu Luminița capătă un aer de scenă memorabilă: în gara de la Ploiești, tânărul recrut, a cărui destinație era unitatea militară de la Gheorgheni, este atras de „o femeie elegantă, cu păr blond, rebel, revărsat pe spate, a cărei piele albă, fină a feței făcea totală discordanță cu lumea din jur”. În dragoste, Bebe, de o sinceritate dezarmantă, analizează cu luciditate relațiile: dialoghează deschis cu iubitele și își asumă, fără ezitare, propria greșeală, dacă există. Mai mult, el caută să descifreze resorturile intime ale deciziilor acestora, tratând despărțirile ca pe etape necesare în propria devenire.

Spirala este o narațiune despre un destin individual și, totodată, o meditație asupra modului în care mecanismele sociale modelează, uneori inexorabil, viața indivizilor. Autorul ridică întrebări despre identitate, reziliență și sensul luptei într-o societate aflată în permanentă schimbare.

Romanul reușește să impresioneze nu doar prin poveste, ci și prin finețea construcției literare, în care fluența și claritatea devin instrumente de explorare a unei lumi ce reflectă subtil dilemele contemporane. De aceea, Spirala este o lectură care provoacă și atrage, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru o continuă reinterpretare a narației.